VIOLENŢA IN FAMILIE

"...respectarea drepturilor omului trebuie să

facă parte din educaţia globală şi din

demnitatea omului, iar toate aspectele

violenţei fizice sau mintale împotriva

persoanei umane constituie o violare a

drepturilor sale " sursa:Parlamentul European, Rezoluţie,11 iunie 1986

Din punct de vedere clinic o definiţie larg acceptată a violenţei domestice este aceea formulată de Stark si Flitcraft:

”Violenţa domestică este o ameninţare sau provocare, petrecută în prezent sau în trecut, a unei răniri fizice în cadrul relaţiei dintre partenerii sociali, indiferent de statutul lor legal sau de domiciliu. Atacul fizic sau sexual poate fi însoţit de intimidări sau abuzuri verbale; distrugerea bunurilor care aparţin victimei; izolarea de prieteni, familie sau alte potenţiale surse de sprijin; ameninţări făcute la adresa altor persoane semnificative pentru victimă, inclusiv a copiilor; furturi; controlul asupra banilor, lucrurilor personale ale victimei, alimentelor, deplasărilor, telefonului şi a altor surse de îngrijire şi protecţie”.
Se numeşte "violenţa în familie" orice act vătămător, fizic sau emoţional care are loc între membrii unei familii. Abuzul în interiorul unei familii poate lua multe forme: abuzul verbal, refuzul accesului la resurse financiare, izolarea de prieteni şi familie, ameninţări şi atacuri care în unele cazuri pot duce la moartea unuia dintre parteneri. Deşi până de curând s-a presupus că femeia este cel mai adesea victima violenţei în familiei, în urma unor cercetări s-a descoperit că de fapt numărul bărbaţilor agresaţi este destul de mare. Experţii care cercetează această problemă sunt de acord că violenţa este un fenomen larg răspândit, mult mai răspândit decât arată sondajele, pentru simplu fapt ca unele fapte nu sunt raportate poliţiei sau spitalelor.
Familia care constituie un teren de manifestare a violenţei domestice devine mai puţin transparentă şi deschisă mediului social imediat: familia lărgită, vecinii, prietenii, colegii. Este evidentă izolarea socială a acestor familii. Ele capătă o stigmă în ochii celorlalţi şi în acelaşi timp un sentiment de stigmă şi culpă care le face să se izoleze.
Soţul violent nu doreşte ca soţia lui să întreţină relaţii sociale în cadrul cărora să-şi poată mărturisi suferinţa şi eventual să poată primi un sprijin.
Pe de altă parte, bărbaţii violenţi au ca şi caracteristici de personalitate lipsa abilităţilor şi a bucuriei de a comunica. Pentru partenerii violenţi, a comunica, în mediul intim al căminului, devine mai mult un prilej de a-l ataca verbal pe celălalt, în vreme ce, la locul de muncă rămâne o rutină de relaţionare superficială cu ceilalţi, un rol jucat în limitele orelor de serviciu.
Influenţe asupra dezvoltării copiilor
Funcţia principală a familiei, creşterea copiilor, este distorsionată cu largi şi dramatice consecinţe în viitor. Perturbarea acestei funcţii se petrece în general, ca o stare de boală cronică ce se acutizează în momentele evenimentelor de violenţă. Cercetările arată că trauma copiilor care cresc într-o atmosferă de violenţă, chiar dacă nu ei sunt victimele directe, este mai intensă şi cu consecinţe mai profunde şi mai de durată decât în cazul copiilor care sunt victime directe ale abuzurilor şi neglijării din partea părinţilor (Catheline, Marcelli, 1999).
Într-o familie bântuită de violenţă, copiii cresc într-o atmosferă în care nevoile lor de bază (nevoia de siguranţă, de viaţă ordonată, de dragoste) sunt profund neglijate.
Funcţiile parentale nu mai pot fi împlinite. O mamă victimă a violenţei soţului este mai puţin capabilă să asigure îngrijirile de bază necesare copilului (hrană, casă, igienă, haine, sănătate fizică) sau să-l protejeze pe acesta de răniri, accidente, pericole fizice sau sociale. Copleşită de ruşine pentru ceea ce i se întâmplă, de sentimentul eşecului în cea mai importantă relaţie interpersonală, de teroare, de autoacuzaţii (Polman,1994) femeia nu mai este capabilă de a juca nici unul din rolurile impuse de viaţa familiei.
În atmosfera de violenţă, copilul devine cel mai adesea neglijat, expus tuturor relelor, de fapt rămâne într-o singurătate umplută doar de ţipetele celor din jur. Această situaţie este probabil şi explicaţia numărului mare de accidente domestice ale căror victime sunt copiii.
Copiii care cresc în familii violente dezvoltă comportamente şi o condiţie fizică ce-i face uşor de recunoscut. Ei prezintă:
Probleme fizice, boli inexplicabile, expuşi la accidente în casă şi în afara casei, dezvoltare fizică mai lentă;
Probleme emoţionale şi mentale: anxietate mărită, simţământ de culpabilitate, frica de abandon, izolare, mânie, frica de răniri şi moarte;
Probleme psihologice: neîncredere în sine, depresie, comparare cu viaţa mai fericită a colegilor;
Probleme de comportament: agresivitate sau pasivitate la agresiunile celorlalţi, probleme cu somnul, enurezie, bătăi, fuga de acasă, sarcini la vârste mici, relaţii pentru a scăpa de acasă, mutilare, consum de droguri şi alcool, comportament defensiv cu minciuna;
Probleme şcolare - neîncredere, eliminare, schimbări bruşte în performanţele şcolare, lipsa de concentrare, lipsa de maniere sociale;

Identificare cu eroi negativi.

Un lucru mai puţin luat în considerare până acum este faptul că în rândul tinerilor a crescut fenomenul sinuciderii, a tentativelor de suicid şi că pe primul loc în rândul cauzelor se află climatul familial deteriorat şi slaba comunicare în cadrul familiei.
Deşi incidenţa fenomenului este în scădere, se manifestă o acutizare a lui, în sensul creşterii intensităţii violenţei (acte de cruzime).
Numărul mare de copii victimizaţi în familie dar şi violenţe crescute între concubini, care în prezent, potrivit legislaţiei în vigoare, nu beneficiază de statutul de "familie".

COPILUL VICTIMA INDIFERENŢEI ŞI A VIEŢII

Motto: Poveste, Ştefan Octavian Iosif

" Se spune-n basme c-a trăit
Demult, demult pe lume-odată,
Un biet copil orfan robit
De-o vrăjitoare blestemată.
În lanţuri ea-l ţinea oricând
Şi el plângea de disperare,
Dar lacrimile-i, picurând,
Se prefăceau mărgăritare…
Iar vrăjitoarea îl strângea
Şi tot mai multe vrea să strângă,
Încât din ce mai mult plângea,
El tot mai mult avea să plângă…
Aşa, copii obijduiţi
Pe lumea noastră sunt poeţii,
Încătuşaţi şi chinuiţi
De vraja blestemat-a vieţii.
Ei, plâng de drag, ci plâng de dor,
Şi cearcă în zadar uitare,
Sporind cu lacrimile lor
Comoara de mărgăritare!"

Pornind de la aceste versuri constat în zilele noastre că violenţa este unul dintre cele mai teribile lucruri cu care se confruntă zeci sau sute de familii. În aceste familii copii sunt maltrataţi de către părinţi, incluzând abuzurile sexuale , atât de frecvente în zilele noastre . Ei bine , aceşti copii sunt distruşi atât fizic cât şi psihic , sunt nişte „rebuturi umane” cărora din păcate le-a fost luată inocenţa fără nici un pic de constrângere . Cei care au adus pe lume aceşti copii, nu se pot numii oameni nu se pot numi părinţi ci bestii , fiinţe cu suflete îngheţate sau mai bine zis lipsite de suflete.
Copiii asupra cărora s-au abătut aceste nefericiri şi care au fost victimele abuzurilor de orice fel ar fi acestea, sunt urmăriţi o viaţă întreagă de coşmarul clipelor trăite şi la rândul lor, se vor transforma şi ei în fiinţe reci lipsite de iubire şi compasiune, fiinţe pentru care viaţa nu reprezintă decât o luptă lungă crâncenă.
Revenind la „povestea” lui Ştefan Octavian Iosif, putem spune că nu mai este ceva neobişnuit , în aceste vremuri în care nefericirea se împleteşte cu firescul , formând lungi lanţuri de suferinţe.
Acea „vrăjitoare blestemată” este viaţa nefericită a acelor copii care parcă de ce le cere tot mai mult ar vrea să le ceară , care parcă nu oboseşte chinuindu-i, „robindu-i”, dar mai ales , „încătuşându-le” sufletele, oprindu-i să se gândească la ceea ce este într-adevăr frumos în această lume , oprindu-l să aspire la ceva mai mult, oprindu-i să spere că într-o bună zi şi ei vor fi fericiţi, că şi ei vor fi socotiţi oameni, înainte de a fi priviţi cu dispreţ şi, de cele mai multe ori cu ură, doar pentru că soarta lor a fost pecetluită de mâna nevăzută a viţii.
„Ei plâng de drag, ei plâng de dor,
Şi cearcă în zadar uitare,
Sporind cu lacrimile lor
Comoara de mărgăritare!”
Aceşti copii plâng, dar nimeni nu le aude suspinul,
Ei cer , dar nimeni nu le înţelege necesitatea,
Ei vor, dar nimeni nu le ştie voinţa ,
Ei strigă, dar nimeni nu le ascultă chemarea,
Ei sporesc „comoara de mărgăritare” a unei lumi întregi ,dar nimeni nu le apreciază valorile.
Ei sunt „încătuşaţi şi chinuiţi” de „vraja blestemat-a vieţii”, dar nimeni nu-i dezlănţuie, nimeni nu le înţelege durerea.
Copii cad victime abuzatorilor care, la rândul lor , au avut o viţă mai puţin fericită, de care s-a abuzat; persoanelor care consumă în mod excesiv alcool sau droguri , persoanelor care suferă de diverse boli mintale, instabili emoţional, care nu apreciază corect copilul sau au cunoştinţe sumare asupra dezvoltării copilului, persoanelor care au un gen educativ conflictual sunt agresive şi „reci” din punct de vedere relaţional , rigizi.
Aceşti copii de care se abuză, cresc în general în familiile cu situaţii economice precare, din familiile dezorganizate, au un singur părinte , familii în care au avut loc pierderi însemnate (decese, accidente de orice fel, lipsa de serviciu a părinţilor sau mutări frecvente).
Sunt copii exploataţi, din cauza situaţiilor financiare ale familiilor din care provin . Fie că muncesc în ţară sau în străinătate aceşti copii sunt privaţi de învăţătură , fiind des întâlnite cazuri de analfabetism. O altă formă a exploatării fizice a copilului este prostituţia. Foarte multe fete cu vârste cuprinse între 14-18 ani sunt obligate să se prostitueze pentru a aduce bani în casă, dar sunt foarte multe cazuri în care practică această „meserie” degradantă fără a fi însă obligate, acesta datorându-se însă dezechilibrului familial.
Foarte mulţi copii sunt victimele rasismului, sunt marginalizaţi pentru simplul fapt că aparţin altor rase sau religii, sunt discriminaţi.
În ţara noastră sunt mulţi copii rromi. Ei sunt cei marginalizaţi cel mai mult şi sunt catalogaţi ca fiind inferiori nouă. Eu nu consider aceste diferenţe dintre copii rromilor şi celelalte naţionalităţi motive întemeiate pentru ca aceştia să fie evitaţi, urâţi de cei din jur, dispreţuiţi. Este adevărat că , de-a lungul timpului au deprins obiceiuri mai puţin morale, drept pentru care sunt consideraţi delicvenţi în mare parte, sunt priviţi ca fiind o minoritate respingătoare şi sunt trataţi cu mai puţin respect, fiind numiţi ţigani. Aceasta a fost denumirea lor dintotdeauna dar oamenii au început să folosească acest cuvânt în sens peiorativ şi de aceea acum sunt numiţi rromi.
Indiferent de rasă, religie, sau naţionalitate, copii sunt mai presus de toate COPII, drept pentru care ei merită tot ce este mai bun, merită siguranţă, protecţie, înţelegere, sprijin, căldură şi afecţiune.
A fi copil înseamnă a te bucura de toate acestea, fără ca nimeni să te împiedice să fii fericit. Copilul este o fiinţă lipsită de apărare, cu sufletul curat, care dacă nu creşte într-un mediu propice unei bune creşteri, într-un mediu familial, din care să ia tot ceea ce ‚ este mai bun, tot ce este de cuviinţă, pentru a deveni „om între oameni” , pentru a deveni un om respectabil şi respectat în societatea în care trăim.
Ce putem vedea în ochii unui copil? Pe bună dreptate, „ochii sunt oglinda sufletului” , căci din ochii unui copil se poate citi dragostea, fericirea sau tristeţea, frica sau îndoiala, dorinţa şi tăria de a merge mai departe.
Mintea unui copil este plină de gânduri bune, este senină precum cerul în zori, limpede precum roua dar este atât de necoaptă, de „verde” şi sensibilă încât, foarte uşor poate fi înveninată cu gânduri întunecate, aducătoare de furtuni şi acel cer limpede şi pur se poate transforma foarte uşor într-un cer întunecat, plumburiu.
Toate tristeţile se abat cel mai uşor în sufletul copilului, pentru că el este singur în propria conştiinţă, este singur pe drumul acestui suflet şi nu este nimeni acolo în interiorul, în esenţa fiinţei sale, care să-i spună:
- Nu! nu este bine ceea ce faci, ceea ce tu asculţi acum, ceea ce tu vezi acum, nu este potrivit vârstei tale, nu este „bun” pentru tine!
Nu, nu este nimeni. Deşi copilul are părinţi care îl îndrumă şi îşi dau interesul pentru buna sa creştere, copilul îşi formează propria imagine despre viaţă, îşi formează propriile fantezii şi trăieşte într-un fel sau altul în propria sa lume; o lume în care indiferent dacă este singur sau nu, el este stăpân. Tocmai de aceea, copilul poate lua nu numai din mediul familial şi lucruri, exemple mai puţin „bune”.
Aceasta este o poveste comună în zilele noastre, o poveste trăită de milioane de copii din întreaga lume.
Uneori, viaţa prinde în mrejele sale fiinţe nevinovate, fiinţe care pentru greşelile părinţilor sau pentru că soarta le-a fost potrivnică , se confruntă cu suferinţele care îi năruiesc lăuntric.
Este oare corect, ca nişte fărâme de oameni, ale căror suflete sunt firave, sensibile, să fie distruşi încă de la vârsta la care, ar trebui să se bucure de căldura unui cămin, a unei familii, care trebuie să le ofere iubire, înţelegere şi protecţie.
În fiecare stat al lumii trăiesc copii care nu beneficiază de toate aceste lucruri care sunt esenţiale dezvoltării intelectuale şi fizice, ci dimpotrivă, sunt singuri, abandonaţi, ţinând povara unei vieţi prea grele, prea chinuite, în nişte mâini atât de tinere şi fragile, care nu au nici măcar puterea de a-şi câştiga existenţa; sau dacă au forţa fizică necesară, nu au tăria sufletească şi sprijinul moral pentru a-şi duce viaţa liniştiţi. Sunt copii părăsiţi de părinţi fără suflet, care nu sau gândit la consecinţe, care au urmat lipsei de înţelepciune şi i-au lăsat în voia sorţii, lipsiţi de apărare şi sprijin. Aceşti copii sunt determinaţi într-un fel sau altul să recurgă la metode ilegale de aşi asigura traiul de zi cu zi şi aşa, prea chinuit şi încărcat cu griji şi atâtea nevoi. Ei bine, ei sunt cei numiţi „delicvenţi juvenili” , ei sunt roadele indiferenţei şi asprimii celor cărora nu le pasă de distrugerea unor suflete inocente, nişte suflete care tânjesc după un strop de bunătate şi înţelegere, dar mai ales după sprijinul de care au atâta nevoie, la vârsta copilăriei. Ei sunt fructele unor plante ce au crescut într-o grădină imensă şi care se extind tot mai mult, înăbuşind tot ceea ce a mai rămas în sufletul omenesc.
Sunt femei care în urma unor necugetări, se aleg de la viaţă cu nenorocirea de a fi singure şi nevoite să aducă pe lume copii pe care apoi îi părăsesc în spitale, pe străzi sau în cele mai nefericite cazuri, care din păcate sunt tot mai multe, le interzic să trăiască, privându-i astfel de unul dintre drepturile lor fundamentale, fără să se gândească cum ar fi oare dacă aceea fiinţă ar fiu crescut alături de ea, dacă ar fi crescut sănătos, şi la bucuria de a auzi cel mai frumos cuvânt din lume - „MAMA”!?
În prezent, în România sunt aproximativ 2000 de copii care trăiesc pe străzi, dintre care 61% sunt în capitală. 1500 dintre aceşti copii provin din familii, iar 500 din instituţiile de protecţie a copilului.
În funcţie de condiţiile în care trăiesc, aceşti copii îşi pun în pericol sănătatea(atât fizică cât şi mentală) şi bineînţeles siguranţa.
Toţi aceşti copii cresc culegând din aceste medii precare tot ceea ce le dăunează, mai ales obiceiurile care, îi duc spre pierzanie: jaful, crima, consumul de droguri, alcool şi ţigări, care pe zi ce trece îi transformă în fiinţe inconştiente, dure, le transformă sufletele şi modul de gândire.
Sunt determinaţi de asemenea, să cerşească pentru a obţine puţinii bani cheltuiţi cu precădere pentru procurarea drogurilor, decât pentru hrana de care au mai multă nevoie decât orice.
Copii din centrele de plasament, au o soartă mai puţin chinuită decât cei care trăiesc pe străzi. Cel puţin ei au un adăpost, hrana asigurată şi mai presus de toate beneficiază de educaţie, lucru foarte important pentru viitorul lor, care se dovedeşte a fi din ce în ce mai greu. Un singur lucru le lipseşte însă acestor copii: o familie, sprijinul părinţilor şi sfaturile de care au nevoie în viaţă, sfaturi de care numai părinţii le pot da.
Sunt de altfel copii, care au o familie, părinţi, dar din păcate nu au sprijinul lor, fie din cauza alcoolismului, fie pentru că pur şi simplu aceştia sunt dezinteresaţi de soarta lor, fie pentru că sunt extrem de severi, impunători, le cer lucruri greu de realizat sau folosesc ca „armă ” împotriva lor violenţa.

COPILĂRIE

Ferită de veninul acut al problemelor cotidiene, sigilată la interferenţa imaginarului cu realitatea, într-un spaţiu sfânt care nu cunoaşte termenul de „urât” şi în care frumosul este suveran, COPILĂRIA este „votată” în topul celor mai fericite perioade din viaţă, ca fiind în fruntea clasamentului, de majoritatea oamenilor care au îmbrăcat toate feţele etăţii.
Cum să nu fie copilăria cea mai frumoasă vârstă a noastră, dacă nu ai nici o sarcină de dus, când toate preocupările noastre sunt direcţionate asupra păpuşilor şi maşinuţelor, când poţi fi orice prisma jocurilor („…astăzi vreau să ne jucăm de-a învăţătoarea …”, cum ziceam până nu demult), când nu vedeam greutăţile vieţii, când totul era desenat numai în culori deschise şi când totul ni se părea atât de simplu şi atât de uşor de atins?
Vorbesc despre copilărie cu un entuziasm atât de mare, încât am impresia că sunt puţin cam egoistă. Poate vă întrebaţi: de ce? Am definit copilăria din perspectiva unui copil fericit; pentru că eu nu ştiu ce înseamnă să creşti fără părinţi, fără căldura şi iubirea unei familii, nu ştiu cum e să trăieşti în mizerie, fără hrană, fără apă, sau fără un adăpost deasupra capului. Am definit copilăria, uitând de copiii de pe străzi, din orfelinate sau de cei care trăiesc într-o sărăcie morbidă cum este cazul copiilor din Africa şi nu numai, care n-au trăit niciodată emoţia venirii lui Moş Crăciun şi a multor alte lucruri de care eu m-am bucurat. Mi se pare terifiant… şi se mai vorbeşte de egalitatea în drepturi a oamenilor… Nu e drept!
Copiii sunt viitorul. Ei pot schimba lumea, o pot face mai bună. Cred că nimeni nu rămâne indiferent unui copil care îi zâmbeşte fără motiv, sau nu i se aprinde o scânteie de bucurie în suflet când aude un râs inocent al unui pui de om. Sunt atât de multe lucruri care ne dau o satisfacţie cât de minoră, însă atât de greu să le descoperim şi să le degustăm cum merită.
Următoarea poveste arată puterea şi rolul copilului în schimbarea lumii şi în păstrarea valorilor care hrănesc omenirea: pacea,credinţa, iubirea, speranţa.
„… cele patru lumânări ardeau încetişor… ambianţa era atât de plăcută încât le puteai auzi vorbind.
Prima a spus:  Eu sunt pacea! Oricum nimeni nu mă mai poate păstra aprinsă. Cred că mă voi stinge… Flacăra s-a micşorat cu rapiditate şi s-a stins în întregime.
A doua a spus: Eu sunt credinţa! Dincolo de toate, eu nu mai sunt indispensabilă, aşa că nu are nici un rost să mai stau aprinsă… Când a terminat de vorbit o adiere blândă a stins-o.
Cu tristeţe, cea de-a treia lumânare a spus la rândul său: Eu sunt iubirea! Nu am forţă să mai stau aprinsă. Oamenii mă dau de-o parte şi nu-mi înţeleg importanţa. De multe ori, ei uită de existenţa mea… Şi fără să mai aştepte, s-a stins.
Deodată… un copil vede cele trei lumânări stinse:  De ce nu ardeţi? Voi ar trebui să fiţi aprinse mereu! Spunând asta, copilului îi căzu o lacrimă pe obraz.
Atunci cea de-a patra lumânare a spus:  Nu-ţi fie frică, câte vreme eu încă mai ard, le putem reaprinde pe celelalte… eu sunt speranţa!
Cu ochii strălucitori, copilul luă lumânarea speranţei şi le aprinse pe celelalte.”
Iată marele sinonim al copilului: speranţa.
Întrucât drepturile copilului din Constituţia României mi se par insuficiente şi prea formale, vreau să creez o constituţie – decalog dedicată exclusiv copiilor, după cum urmează:

Art.1 Dreptul la viaţă
(1) Nimeni nu poate pune capăt vieţii unui copil. (Mi se pare strigător la cer să se găsească copii aruncaţi în tomberoane sau la groapa de gunoi.)
(2) Viaţa este cel mai valoros dar pe care noi l-am primit de la Dumnezeu şi este un sacrilegiu să lipsim pe cineva de ea.
(3) Orice copil ar trebui să fie ferit de boli pentru a nu cunoaşte durerea.
(4) Un copil trebuie să beneficieze de consultaţii, medicamente, spitalizări gratuite.

Art.2 Dreptul la familie
(1) Copiii nu trebuie părăsiţi. Nu sunt de acord cu aşa – zisele mame care îşi abandonează pruncii în spitale.
(2) Orice copil are dreptul de a avea o familie în care să trăiască în armonie şi înţelegere, fie ea familia biologică, fie una adoptivă.
(3) Din acelaşi motiv, nu sunt în asentimentul părinţilor care îşi părăsesc copiii pentru a munci în străinătate în scopul de a le asigura acestora viitorul, pentru că această vârstă este una definitorie pentru omul de mai târziu, este vârsta întrebărilor şi nimeni nu poate răspunde mai bine decât părinţii.


Art.3 Dreptul la educaţie
(1) Un copil trebuie să cunoască importanţa educaţiei, mai întâi privită sub forma respectului şi a ceea ce ţine de etică, apoi ca modalitate de cunoaştere (învăţământ).
(2) Copilului trebuie să i se ofere toate condiţiile care să-i folosească în definitivarea acestui drept.

Art.4 Dreptul la joacă
(1) Prin analogie, putem vorbi de copilărie ca lume a jocului, a fictivului, fanteziei, a culorilor, formelor şi tuturor poveştilor posibile şi verosimile.
(2) Nu putem priva pe nimeni de acest drept, nu-i putem răpi unui copil cartea de identitate, adică jocul.
(3) „Înţelepciunea şi iubirea copilului e jocul” (Lucian Blaga)
(4) A pune un copil să muncească este o încălcare a moralei şi trebuie pedepsită ca atare.

Art.5 Dreptul la bucurie
(1) Acest drept apare ca o continuitate a dreptului la joacă.
(2) Să lăsăm copii să se piardă în universul jucăriilor, să se bucure la maximum de satisfacţiile acestei perioade, pentru că este unică.

Art.6 Dreptul de a zâmbi
(1) Orice copil trebuie protejat de cruzimea şi violenţa din jur.
(2) Nu se cuvine ca un copil să fie ameninţat de urâciunea dificultăţilor pe care un „om mare” trebuie să le depăşească zi de zi.
(3) Un copil trebuie să râdă, să croiască plase de zâmbete în jur.
(4) Realitatea de multe ori crudă, nu trebuie să pătrundă în utopia vieţii copiilor, dărâmând-le zidurile credinţelor lor.

Art.7 Dreptul de a spera
(1) Copilul are dreptul să spere. Nimeni nu o poate face în locul lui.
(2) O poate face pornind de la cele mai banale lucruri (sperând să primească o cutie uriaşă cu ciocolată), până la dorinţa de a ajunge cineva când „va creşte mare”.
(3) Speranţa e cea care moare ultima, şi atâta timp cât sperăm ceva, facem tot ce ne stă în putinţă în scopul împlinirii dorinţei.

Art.8 Dreptul la exprimare
(1) Ca fiinţă înzestrată cu raţiune, copilul, ca şi adultul de altfel, are dreptul de a-şi face cunoscute doleanţele, părerile, sentimentele.
(2) Opiniile copiilor nu trebuie ignorate, pentru că au o importanţă deosebită în crearea unei atmosfere candide a existenţei.
(3) Nu în zadar se spune de copii, că sunt cei mai sinceri. Aveţi grijă de această capacitate existenţială.

Art.9 Dreptul la iubire
(1) E de prisos afirmaţia că fiecare dintre noi trăim cu iubire şi din iubire, aceasta fiind primordială în decursul vieţii noastre.
(2) Fiinţe inocente şi „vânzători” de speranţă, copiii merită să culeagă dragoste în primul rând din partea părinţilor.
(3) Copiii trebuie să simtă că sunt iubiţi, ei înşişi fiind răspânditori, mesageri ai iubirii necondiţionate.

Art.10 Dreptul de a-i fi respectate unui copil cele nouă drepturi deja prezentate, a se înţelege dreptul la fericire.
(1) Dacă un copil dispune de familie, bucurie, joacă, speranţă, dreptul de exprimare, educaţie, iubire, VIAŢĂ, un copil dispune de fericire deplină.
(2) De ce să nu dăm un sens trăirii şi milioanelor de copii cărora le sunt încălcate acesta drepturi?
(3) De ce să nu-i ajutăm să supravieţuiască?
(4) De ce să nu le oferim condiţii normale de viaţă, pentru că, la urma urmelor, decalogul drepturilor copiilor nu aparţine irealului, nu este imposibil de realizat. Sunt „legi” cât se poate de fireşti, de umane şi care depind de noi toţi.
(5) Trăim totuşi într-o lume care priveşte înspre perfecţionare, modernizare, progres. Să lăsăm de-o parte „computerizarea totului” şi să ne gândim la cei din jur, la societatea viitoare, prin urmare şi la copiii nefericiţi.


Ar fi ideal ca această „mini – constituţie” ( dar „hiper – însemnată!) să fie aplicată pentru fiecare „ucenic al vieţii”, iar încălcarea acesteia să fie aprig condamnată.
Aflată fiind la pragul teoretic al trecerii în seminţia majorilor, deja tânjesc după momentele în care eram copil în toată puterea cuvântului. Ceea ce este cert , este că niciodată copilului din mine nu va dispărea, şi ar fi minunat ca această latură infantilă să se regăsească în arhitectura fiecărui muritor.
Şi pentru ca restul omenirii să nu uite, pentru că eu nu o voi face în veci, să mai fie copii din când în când, propun să se stabilească o zi internaţională în care să ne bucurăm cu toţii de bucuria copilăriei. O zi, în care grijile, diferenţele dintre oameni să se evapore şi să zburăm pe meleagurile himerice ale primei vârste. Astfel întreg Universul să fie scăldat în glasuri nevinovate şi sincere, va fi îmbătat de bucuria stării de a fi copil.

suntem fiinte sociale

Oamenii sunt fiinţe sociale sau altfel spus „fiinţa socială din om”. Durkheim considera societatea ca producătoare a regulii sociale, ca fundament al moralei... Venim pe lume ca rezultat al acţiunii altor oameni. Supravieţuirea noastră depinde de alţii. Indiferent dacă ne place sau nu acest lucru nu există nici un moment în viaţa noastră în care să nu ne bucurăm de rodul activităţii altora. Din această cauză nu este deloc surprinzător că cea mai mare parte a fericirii noastre depinde de relaţia pe care o avem cu ceilalţi. Omul social nu poate fi decât omul moral, în timp ce omul mediu este omul banal, comun, cel supus greşelilor şi defectelor. Conştiinţa comună începe să-şi piardă din importanţă şi astfel apare conştiinţa individuală, prin care oamenii se deosebesc între ei. Aceasta din urmă generează o solidaritate organică, răspândită în cadrul societăţilor moderne. În mod cert nu există societăţi care să funcţioneze doar pe baza unui singur tip de solidaritate(mecanică sau organică)însă ele tind spre unul din acestea. Durkheim explică dualitatea fiinţei umane în felul urmator: în fiecare din noi există doua conştiinţe - una conţinând stări personale, reprezentând personalitatea individuală şi alta conţinând stări comune tuturor indivizilor, simbolizând societatea.În concepţia lui J.Piaget, individul şi mediul sunt într-o continuă interacţiune. Procesul de socializare nu este uniform pentru toţi indivizii, întrucât intervin diferenţe în capacităţile cognitive ale fiecăruia în parte.

să-i acceptăm pe ceilalţi şi pe noi înşine

Shakespeare a spus : „Fiecare este o oglindă pentru celălalt, în care se vede pe sine însuşi.” Ar trebui să învăţăm să ne vedem pe noi înşine în alte persoane. Aşa învăţăm să-i acceptăm pe ceilalţi şi pe noi înşine şi să ne folosim talentul şi abilităţile pentru a face faţă situaţiei, fără a-i judeca pe alţii, sau pe noi, ci încercând să avem atitudinea potrivită pentru a rezolva situaţia. Abilităţile Sociale şi beneficiile acestora nu pot fi negate.
Unele dintre motivele pentru care suntem atât de intoleranţi faţă de ceilalţi şi dată de noi este datorită a două credinţe eronate:
Prima este aceea că există o cale dreaptă. Cel mai adesea, calea cea dreaptă este calea mea pe care am păşit dintodeauna sau calea acceptată în general. În mod ironic, progresele pe care le facem derivă din atitudinile anterioare. Ceea ce este acceptat azi ca fiind adevărata cale, a fost calea cea greşită în trecut. Moda este un prim exemplu în acest sens.
A doua credinţă eronată este aceea că trebuie să fim buni la toate lucrurile şi întotdeauna să fim potriviţi tuturor situaţiilor. Fiecare are diferite talente, abilităţi şi îndemânări şi are o experienţă diferită care a modelat aceste abilităţi. Cu toate că suntem foarte mândrii de talentele noastre şi acestea fac parte din propria identitate, suntem foarte duri cu noi înşine când nu avem o anumite abilitate care ne împiedică să avem rezultate bune într-un anumit domeniu. Perfecţionismul este o atitudine foarte dură. Ar trebui să ne acceptam aşa cum suntem, cu aptitudinile şi limitările noastre şi în acelaşi fel ar trebui să ne comportăm şi cu ceilalţi. Decât să judecăm cine e bun şi cine nu , ar fi mai bine să ne întrebam: „Cum putem să ne unim forţele astfel încât să răspundem adecvat provocărilor pe care le întâlnim?”.

sinceritate/prietenie

...Este poate ciudat, dar ne temem de o lume "defavorabilă", de un mediu străin, cu care nu putem comunica, faţă de care nu putem fi "sinceri". Pentru a nu fi singuri vrem ca lumea să fie sinceră cu noi. Doar sinceritatea ne dă această certitudine că suntem înconjuraţi de prieteni, de oameni care ne iubesc, că nu suntem singuri. De aceea în ceasurile de mare singurătate se fac cele mai multe confesiuni, se deschid sufletele, oamenii se caută unul pe altul: tocmai pentru a anula acel sentiment al izolării definitive. Sinceritatea este şi ea, ca atâtea altele, un aspect al instinctului de conservare. De fapt, sinceritatea participă la acea complicată clasă de sentimente şi orgoliu ce se numeşte prietenie şi care, trebuie să recunoaştem, constituie unul dintre cele mai serioase motive de a iubi viaţa.
În prietenie se întâmplă acelaşi lucru: eşti iubit nu pentru ceea ce eşti tu, ci pentru ceea ce vede şi crede prietenul tău în tine. Tu, omul, eşti sacrificat întotdeauna. Eşti iubit nu pentru tine, ci pentru ceea ce poţi da, ceea ce poţi justifica, verifica, contrazice sau afirma în sentimentele prietenului. Şi nu te poţi plânge, pentru că şi tu faci la fel; toată lumea face la fel.
Ceea ce întristează oarecum într-o prietenie este faptul că fiecare dintre prieteni sacrifică libertatea celuilalt. Prin "libertate" înteleg suma posibilitatilor lui, voinţa lui de a se schimba, de a se modifica, de a se compromite. Eşti iubit pentru că prietenii s-au obişnuit cu tine să te vadă pe stradă, să te întâlnească la un anumit local sau pe terenul de sport, s-au obisnuit să mergi cu ei la cinematograf, în vizită la cunoştinţe, să-ţi placă, în general, ceea ce le place şi lor, să gândeşti, în general, ceea ce gândesc şi ei. Unde eşti tu în toate aceste sentimente ale lor? Eşti descompus, distribuit şi asimilat după voinţa sau capriciul lor; iar tu faci la fel. Dacă într-o zi vrei să faci altceva decât ceea ce se aşteaptă de la tine să faci, atunci nu mai eşti un bun prieten, atunci incomodezi, oboseşti, stânjeneşti. Câteodată eşti tolerat; aceasta e tot ce poate oferii dragostea prietenilor tăi libertăţii tale: toleranţa.
Zilele trecute încercam să vorbesc cu caţiva prieteni despre moarte, iar ei parcă mi-ar fi spus: "Draga, fii seriosă şi lasă prostiile la o parte!". Ei nu înţelegeau că ceea ce le apare lor drept prostii poate însemnă pentru mine o problemă esenţială. Şi atunci m-am întrebat ce ar spune prietenii mei dacă aş săvârşi un act compromiţător, dar cerut urgent de libertatea mea? Şi mi-am dat seama că n-ar judeca schimbarea din punctul meu de vedere. Ei n-ar încerca să treacă o clipă în mine, ca să îmi înţeleagă nebunia. M-ar eticheta nebun, m-ar tolera s-au m-ar lăsa singur. În nici un caz n-ar trece în mine. Or, dragostea adevarată nu însemnă decât această completă renunţare la individualitatea ta pentru a trece în celălalt.
O prietenie nu se verifică numai prin libertatea pe care i-o acorzi celuilalt. A ajuta pe un prieten la nevoie, a-l încălzi cu mângâierile tale, a-l înconjura cu "sincerităţile" tale nu înseamnă nimic. Altele sunt adevaratele probe ale prieteniei: a nu-i încălca libertatea, a nu-l judeca din punctul tău de vedere (care poate fi real şi justificabil, dar poate nu corespunde experienţei destinului celuilalt), a nu-l preţui prin ceea ce iţi convine sau te amuză pe tine, ci pentru ceea ce este, pentru el însuşi, prin ceea ce trebuie el să realizeze ca să ajungă un om. Iar nu un simplu manechin.
Toate acestea însă nu ţi le cere nimeni, după cum nimeni nu-ţi cere adevărata sinceritate, ci numai acea sinceritate pe care o doreşte el. Nu uitaţi că într-o prietenie nu contează numai ceea ce ia celălalt. Fiecare luam mai puţin decât ar trebui. Acesta este marele nostru păcat: că nu ne e sete de mai mult, că ne mulţumim cu sferturi; de aceea avem fiecare dintre noi atâta spaimă de ridicol. Nu numai că nu dăm cât ar trebui, dar luăm cu mult mai puţin decât ni se oferă...

depre viatză

"Avem timp pentru toate.
Să dormim, să alergam în dreapta şi-n stânga,
Să regretăm c-am greşit şi să gresim din nou,
Să-i judecăm pe alţii şi să ne absolvim pe noi înşine,
Avem timp să citim şi să scriem, să corectăm ce-am scris,
Să regretăm ce-am scris, avem timp să facem proiecte şi să nu le respectăm,
Avem timp să ne facem iluzii şi să răscolim prin cenuşa lor mai tarziu.
Avem timp pentru ambiţii şi boli, să invinovăţim destinul şi amanuntele,
Avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
Avem timp să ne-alungăm întrebările, să amânăm răspunsurile,
Avem timp să sfărâmăm un vis şi să-l reinventăm,
Avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem,
Avem timp să primim lecţii şi să le uităm după-aceea,
Avem timp să primim daruri şi să nu le-nţelegem.
Avem timp pentru toate.
Nu e timp doar pentru puţină tandreţe.
Când să facem şi asta, murim.
Am învăţat unele lucruri în viaţă pe care vi le împărtăşesc şi vouă !!
Am învăţat că nu poţi face pe cineva să te iubească.
Tot ce poţi face este să fii o persoană iubită.
Restul ... depinde de ceilalţi.
Am învăţat că oricât mi-ar păsa mie... altora s-ar putea să nu le pese.
Am învăţat că durează ani să caştigi încredere şi că doar în câteva secunde poţi să o pierzi.
Am învăţat că nu contează CE ai în viaţă Ci PE CINE ai.
Am învăţat că nu trebuie să te compari cu ceea ce pot alţii mai bine să facă Ci cu ceea ce poţi tu să faci.
Am învăţat că nu contează ce li se întâmplă oamenilor Ci contează ceea ce pot eu să fac pentru a rezolva ceva.
Am învăţat că oricum ai tăia Orice lucru are două feţe.
Am învăţat că trebuie să te desparţi de cei dragi cu cuvinte calde...s-ar putea să fie ultima oară când îi vezi,
Am învăţat că poţi continua încă mult timp după ce ai spus că nu mai poţi,
Am învăţat că eroi sunt cei care fac ce trebuie, când trebuie indiferent de consecinţe.
Am învăţat că sunt oameni care te iubesc dar nu ştiu s-o arate,
Am învăţat că atunci când sunt supărat am DREPTUL să fiu suparat dar nu am dreptul să fiu şi rău,
Am învăţat că prietenia adevarată continuă să existe chiar şi la distanţă, iar asta este valabil şi pentru iubirea adevarată,
Am învăţat că dacă cineva nu te iubeste cum ai vrea tu Nu înseamnă că nu te iubeşte din tot sufletul.
Am învăţat că indiferent cât de bun iţi este un prieten, oricum te va răni din când în când, iar tu trebuie să-l ierţi pentru asta.
Am învăţat că nu este întotdeauna de ajuns să fi iertat de alţii, câteodată trebuie să înveţi să te ierţi pe tine însuţi,
Am învăţat că indiferent cât de mult suferi, lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta.
Am învăţat că trecutul şi circumstanţele ţi-ar putea influenţa personalitatea, dar că TU eşti responsabil pentru ceea ce devii,
Am învăţat că dacă doi oameni se ceartă, nu înseamnă că nu se iubesc şi nici faptul că nu se ceartă nu dovedeşte că se iubesc.
Am învăţat că uneori trebuie să pui persoana pe primul loc şi nu faptele sale,
Am învăţat că doi oameni pot privi acelaşi lucru şi pot vedea ceva total diferit,
Am învăţat că indiferent de consecinţe cei care sunt cinstiţi cu ei însişi ajung mai departe în viaţă,
Am învăţat că viaţa iţi poate fi schimbată în câteva ore de către oameni care nici nu te cunosc.
Am învăţat că şi atunci când crezi că nu mai ai nimic de dat, când te strigă un prieten vei găsi puterea de a-l ajuta.
Am învăţat că scrisul ca şi vorbitul poate linişti durerile sufleteşti,
Am învăţat că oamenii la care ţi cel mai mult îţi sunt luaţi prea repede...
Am învăţat că este prea greu să-ţi dai seama unde să tragi linie între a fi amabil, a nu răni oamenii şi a-ţi susţine părerile.
Am învăţat să iubesc pentru a putea să fiu iubit de cei din jurul meu . Smiley"
PS: NU CUNOSC SURSA Smiley MA POATE AJUTA CINEVA ?