DESPRE MINUNATIILE NATURII

Ce este natura? e sinele nostru mai adanc. Natura e data naturii din noi.(prima afirmatie este a lui G. Liiceanu, a doua apartine maestrului sau C. Noica). Omul preia ritmul ei (al naturii) impersonal si parasindu-se pe sine ca centru de greutate psihica a lumii, trece fara reticenta sa-si ocupe locul in ordinea naturala a lucrurilor pentru celebrarea sinelui sau mai adanc.

Natura este omul rasturnat sau intregul om launtric, intregul om duhovnicesc, in chipuri si expresii. Natura este omul extins; omul este natura restransa.Cine priveste natura mai adanc, acela va afla in ea toate insusirile sufletului sau, toate pacatele, slabiciunile si facerile de bine infatisate limpede in animale, in plante si in elemente; in mare, in rauri si in mlastini; in stele, in furtuni si transnete.

Toata imparatia naturii nu este altceva decat cartea despre imparatia morala. Privita astfel, natura este desavarsita, de la cele mai inalte sfere ale universului, pana la ultimul atom. Numai dupa asemanarea cu cartea, natura este realitate; nu dupa spiritul si adevarul sau.

Caci daca privesti natura nu ca pe o carte sau o poveste despre adevar ci ca pe o realitate in sine – ultima realitate a spiritului si a adevarului -, mai poti, oare, sa spui despre natura ca este desavarsita sau nedesavarsita? Daca vei spune ca natura, ca realitate, este desavarsita, atunci in fiecare zi vei fi pus in fata unei minciuni si te vei trudi zadarnic sa umpli golurile acesti desavarsiri. Iar daca spui ca natura este nedesavarsita, atunci va trebui sa te muncesti cu intrebarea: ce este desavarsit?, respectiv: ce este real? Ce este spiritul sau ce este adevarul? Pentru a te izbavi pe tine insuti din acest lant al contradictiei, in care si-au gasit sfarsitul foarte multi, esti nevoit sa te umilesti si sa te smeresti; si in aceasta umilinta si smerenie sa cugeti la Dumnezeu si prin Dumnezeu.

Si cand vei incepe sa cugeti astfel, vei cunoaste limpede ca lumina zilei ca toata imparatia naturii este numai o carte despre imparatia morala. Deoarece imparatia de sus este muta si nu se poate dezvalui pe sine decat printr-o imparatia apropiata de noi. Spiritul, de exemplu, este mai inalt decat cuvantul; insa cum se va exprima pe sine spiritul, daca nu prin cuvant? Iata de ce nu poti gasi o exprimare mai buna in afara de tacere pentru imparatia morala decat aceea data de natura. Iata de ce niciodata noi nu putem sa vorbim limpede despre imparatia morala pana ce nu imprumutam de la natura faptele, adica cele mai graitoare imagini ale acelei imparatii inalte si mute. Raportul dintre limba noastra si natura este intocmai ca raportul dintre natura si imparatia de sus. Natura exprima mai limpede imparatia morala decat o poate exprima graiul omului. Pentru asa ceva este creata natura; sa fie adica expresia desavarsit de plastica a imparatiei morale.

De aceea si imprumutam faptele din natura; ca sa ajute limbii noaste sa exprime, pe langa altele, si grozavia pacatului. De aceea ne intrebam si noi: Cine va scoate viermele din stejar? Cine va curata neghina din grau? Cine va smulge pacatul din suflet? Natura este putin simtitoare fata de insusirile noastre psihice, dar este foarte simtitoare fata de insusirile noastre morale.Natura intreaga este indiferenta fata de cultura noastra materiala; dar nu este indiferenta fata de compatimire, bunatate, modestie, precum nu este fata de pofta, rautate ori slabiciune.Aceasta este dovada elocventa a faptului ca natura in raport cu omul, vadeste in primul rand o insemnatate morala. Natura intreaga este omul la nivel extins. De aceea totul seamana cu omul si totusi din acest nimic nu este om in afara de om. Natura este, asadar, trupul extins al omului.Tot binele si raul este exprimat prin natura in numeroase nuante. Slabiciunile noastre si facerile de bine, nazuintele noastre si nebunia, pacea si razboiul nostru launtric, totul isi are chipul in fiintele naturii, in obiecte ori elemente.

Întreaga crestinătate îl sărbătoreşte, astăzi, pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, numit în calendarul ortodox "purtătorul de biruinţă". S-a născut în Capadocia, către sfârşitul secolului al-IV-lea, fiu al unor parinţi creştini care l-au deprins din tinereţe în dreaptă credinţă. Ramas fără tată de la o vârstă fragedă, se muta împreuna cu mama sa în Palestina, unde parinţii săi aveau o moştenire. În timpul împaratului roman Diocleţian (284-305), s-a înrolat în armata romană, unde a devenit în scurtă vreme renumit pentru forţa, priceperea şi vitejia lui în luptă, încât a fost ridicat la rang de ofiţer în garda imperiala. În anul 303, Diocleţian a aprins prigoană împotriva creştinilor. Din anul 303 şi până la 313 (anul decretului de la Milan, prin care împăratul Constantin cel Mare a dat pace creştinilor), Biserica Creştină a trecut printr-o cutremurătoare încercare şi o sângeroasă probă: creştinii au fost siliţi să aleagă, cu preţul vieţii lor, între zeii păgâni şi Hristos. Diocleţian a emis un edict de persecuţie a creştinilor, care a declanşat un imens val de arestări, torturi, crime, toate sub lozinca imperială “numele creştinilor să fie şters”.
Cunoscând decretul de prigonire împotriva creştinilor, îndată Gheorghe s-a înfăţişat singur înaintea împăratului Diocletian şi, înaintea întregii curţi imperiale, a mărturisit deschis că este creştin şi că înţelege să slujească în oastea împăratului, ca ucenic al lui Hristos. Uimit de această mărturisire şi îndemnat de Galeriu, Diocleţian a dat poruncă să fie dus în temniţă şi pus la chinuri, ca să se lepede de credinţă. Şi a fost trecut prin toate vămile muceniciei, loviri cu suliţa, bătăi la tălpi, lespezi de piatră pe piept, chinul la roată, groapa cu var, încălţăminte cu cuie, băutură otrăvită, bătaia cu vine de bou. Sfântul Gheorghe dovedeşte însă o credinţa puternică, în toiul chinurilor mărturisindu-şi dragostea faţă de Dumnezeu, încât mulţi dintre cei ce-l priveau credeau că numai o putere supranaturală îl ţine în viaţă. Dintre toţi Sfinţii sărbătoriţi în lumea creştină, puţini au ajuns la faima de care s-a bucurat şi se bucură Sfântul Gheorghe în lumea creştină. Numeroase biserici şi oraşe din întreaga lume îi poartă numele şi chiar naţiuni şi l-au luat drept ocrotitor. Numele Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, sărbătorit astăzi, este foarte răspândit în lumea creştină, iar originea lui e grecească: “Georgios”, de la “georgos, “ţăran”, “lucrător al pământului”.
La noi, formele tradiţionale Gheorghe (cu diminutive ca Gheorghiţă, Ghiţă etc.) şi Ghe(o)rghina (cu diminutive ca Gheorghiţa, Gherghinica etc) sunt tot mai concurate de formele neologice latinizante George, Georgeta, Georgiana (cu diminutive ca Georgel, Gică, Gigi, Gigica, Geta, Getuţa etc.). Are forme, derivate şi diminutive foarte numeroase, din care le-am reţinut aici doar pe cele mai des uzitate. În orice caz , doresc ca prin acest articol să le urez tuturor celor cu numele Gheorghe şi derivate din acest nume , multă sănătate şi LA MULŢI ANI !!!

SIMŢURI

Sunt carne...sunt gânduri...sunt umbră...sunt vis...sunt simţuri...sunt lacrimi...daca-şi fi fier - aş rugini...daca-şi fi lemn - aş putrezi...de-aş fi o frunză m-aş usca...dar sunt umbră... sunt vis...sunt carne...sunt lacrimi...sunt om cu gândurile mele ce le-a trăit şi vor muri...

INTRE ATRACTIE SI DORINTA

Infidelitatea este un simptom care marcheaza un moment de criza al cuplului si care, indiferent de unde am privi, ar putea sa nasca noi intrebari privind viitorul cuplului.

S-a tot vorbit de a insela, de cat de dureros poate fi si care sunt consecintele acestuia. Sunt putini oameni in ziua de azi care sa nu-si fi inselat macar o data partenerul/a. Dar pana la urma de unde incepe inselatul?


De la un gand, de la un act, o actiune sau pur si simplu un sentiment de confuzie si de dorinta? Inseli atunci cand te saruti cu altcineva decat partenerul tau oficial, inseli atunci cand faci sex cu altcineva, inseli cand iubesti pe altcineva. Dar un gand poate fi o dovada de infidelitate?

Poate un gand sa insemne ca nu-ti mai doresti partenerul? Poate fi un semn ca lucrurile intre voi nu mai merg la fel de bine si ca, undeva acolo, s-a produs o ruptura? Poti fi acuzat de infidelitate doar pentru ca te gandesti la altcineva?

Cred ca depinde de cum gandesti si mai ales din ce se naste acel gand: dintr-o fantezie, o dorinta nerealizata, un orgoliu nemagulit sau o iubire neterminata. Cred ca infidelitatea se descrie prin drumul parcurs de la nasterea acestui gand pana la materializarea lui.

Probabil ca daca ramane doar in mintea si visurile tale, inseamna ca este doar o insatisfactie a ta pe care nu ai cum sa ti-o satisfaci in viata reala, si preferi sa o consumi in cea a viselor. Insa, daca ajungi sa materializezi acel gand, din diverse motive, probabil ca atunci poti spune ca inseli.

Insa, de cele mai multe ori se intampla ca materializarea acestui gand sa se produca tocmai cu ajutorul partenerului oficial. Se intampla ca acesta, fara sa-si dea seama, sa te impinga spre acel altcineva ca mai apoi, cand este deja prea tarziu, sa regrete.

Stiu ca, cel mai bine, atunci cand esti impinsa din motive externe sa faci gesturi ascunse, sa dai dovada de curaj, maturitate si sa o faci pe fata, fara niciun mister si fara niciun dubiu. Pur si simplu inchei relatia oficiala si incepi demersurile pentru materializarea gandului.

Insa, de multe ori, din lipsa de curaj, confuzie, frica de consecintele actelor tale esti tentata sa alegi varianta ascunsa macar pana iti dai seama ce vrei.

Multi facem asa, desi putini o recunoastem. Ne aruncam cu capul in fata fara sa gandim, regretam mai tarziu...sau nu, ne mustra constiinta sau din contra suntem mandri ca am luat hotararea cea mai buna.

Personal, sunt de parere ca ar trebui sa lasam gandurile sa fie ganduri si in momentul in care nu mai putem sa le tinem in frau sa purtam o conversatie civilizata cu iubitul oficial si sa incheiem un capitol din viata noastra, pentru a incepe un altul matur si deschis.

GANDURI ASTERNUTE CELUI DRAG

Sunt o picatura de ploaie strivita intre pleoapele tale grele de visuri. Sunt un gand hoinar, ratacit in parul tau, roua diminetii tarzii incendiate de soare, secunda boaba de nisip cazuta in clepsidra fara de sfarsit.
Sunt firul de iarba peste care treci acum grabit, sunt frunza pe care o tii ingandurata intre degete! Sunt raza de soare care iti mangaie privirea, sunt ultima silaba pe care as dori sa o rostesti inainte de a visa si primul tau gand...Iubitul meu, ochii tai deschid spre mine universuri, zambetul tau ma imbata de o betie cereasca.
Atingerea ta e pentru mine curcubeul, sarutul tau...sfarsitul unei lumi si nasterea alteia. Iubitul meu esti vis si...durere...Daca viata mea ar fi o clipa petrecuta alaturi de tine, nu mi-as dori alta.
O clipa sa ma privesti, sa-mi zambesti, sa ma atingi, sa ma saruti.
Te mai astept o viata...Si ce altceva as mai putea sa iti ofer decat doi ochi capriu, frumosi si un zambet cald, care sa-ti calauzeasca pasii zi de zi!

http://www.protv.ro/filme/portret-www-protv-ro-ultima-noapte-de-dragoste-intaia-noapte-de.html?id_file=44333
interesanta evolutie!

Rolul grupului în viaţa socială

Individul este o fiinţă socială care comunică permanent cu ceilalţi, se compară cu ceilalţi, influenţează pe alţii Individul trebuie „să ţină pasul” cu numeroasele schimbări care se produc în societatea prezentă, o societate a cunoaşterii în care ritmul transmiterii şi acumulării de cunoştinţe, informaţii, inovaţii este extrem de rapid. Acest fapt a dus la restructurarea normelor, valorilor, poziţiilor indivizilor în cadrul grupului şi chiar a relaţiilor dintre ei “evoluţia procesului de comunicare (masificarea mass-media, dezvoltarea internetului), precum şi restructurarea formelor tradiţionale de organizare şi de autoritate familială şi profesională au suscitat găsirea unor noi forme de integrare socială, de amenajare a relaţiilor dintre oameni”.
Datorită acestei rapidităţii cu care se succed în viaţa cotidiană diferite evenimente, omul se află mereu în situaţia de a rezolva „confruntările” la care existenţa sa îl supune. Aşadar el este pus deseori în situaţia de a cântări anumite soluţii, a opta, a lua decizii. În faţa acestor provocări consider, că apare starea de incertitudine, de nesiguranţă, de neîncredere în forţele şi deciziile propri. Grupul vine să completeze aceste „lacune” în existenţa individului prin prezenţa celorlalţi care oferă sprijin moral şi nu numai, prin comunicare, oferirea de „sugestii”, cântărirea unor situaţii, luarea unor decizii împreună. Deasemenea în ultima perioadă un important teren a câştigat munca în echipă/ grup, dezvoltarea unor noi modele de solidaritate şi ajutor social. Indivizii caută prin intermediul grupului în ceilalţi cu care intră în interacţiune echilibru şi suport psihosocial.
În numeroase lucrări de specialitate se vorbeşte despre faptul că fiecare individ este o fiinţă singulară, cu idei., atitudini, personalitate proprie şi că el îşi ghidează acţiunile în funcţie de interesele, dorinţele propri care îi guvernează existenţa. Societatea democratică este o societate a opţiunilor personale, şi a acţiunilor libere, „nedirecţionate”.Acesta afirmaţie este valabilă la nivel macrosocietal, însă la nivel micro, al grupurilor de indivizi, teoria şi realitatea ne dovedesc că lucrurile stau puţin altfel. Grupul, ca microcosmos al individului este contextul în care se exercită influenţe. Sunt aceste influenţe atât de puternice încât să schimbe traseul educaţional şi nu numai al individului? Se pot schimba deciziile individuale în interacţiunea cu ceilalţi? Teoria demonstrează că indivizii îşi construiesc realitatea prin raportare la ceilalţi semnificativi, că opiniile, atitudinile, comportamentele se schimbă prin comunicare interindividuală. Grupul de apartenenţă „aparţine” individului, cel de referinţă este un „obiectiv de atins”.Realitatea face ca pe parcursul existenţei individuale, persoana să aparţină simultan sau succesiv mai multor grupuri (familiale, amicale, educaţionale, profesionale) şi prin urmare să „suporte” influenţe din mai multe direcţii. Este individul în prezent mai influenţabil decât altădată, datorită schimbării societăţii, a principiilor pe care le guvernează? Nu ştiu în ce măsură răspunsul este afirmativ sau negativ, însă ceea ce este cert este că traversăm o perioadă dominată de profunde schimbări sociale pe toate planurile (inclusiv cel care priveşte sistemul de învăţământ).În România postsocialistă sistemul de învăţământ românesc a cunoscut numeroase schimbări metodologice cât şi ideologice. S-a pus mare accent atât în învăţământul preuniversitar cât şi în cel universitar, printre altele, pe libertatea de alegere a indivizilor, pe opţiunile lor personale, pe pasiunile lor ca indivizi.Să fie oare aceasta cheia reuşitei educaţionale? Sau doar o expresie a democratizării societăţii? Este o problemă ce se cere a fi analizată pe viitor. Oricum, ceea ce este cert, este că odată cu instaurarea sistemului democratic, sistemul de valori societale a devenit mai fluid, actorii îşi diminuează riscurile de alegere prin diferite strategii de colectare a informaţiei despre mediu.Explozia mijloacelor de comunicare în masă, în societatea contemporană a făcut ca individul să devină mai informat, însă grupurile şi reţelele sociale îşi păstrează rolul lor în formarea individului.Nu ne putem imagina o societate fără interacţiune şi comunicare directă. Grupurile sociale constituie un mediu nu numai de colectare a informaţiei, dar mai ales de prelucrarea a ei (discutarea unei anumite probleme individuale sau colective cu membrii grupului).Această prelucrare socială se realizează prin intermediul comunicării interpersonale şi reprezintă fundamentul influenţei sociale.
În societatea actuală se vorbeşte deseori de procesele de comunicare,- de felul în care individul se prezintă la un interviu, la un examen,- de relaţiile sale cu ceilalţi. Individul este o fiinţă socială care comunică permanent cu ceilalţi, se compară cu ceilalţi, influenţează pe alţii. Realitatea socială aduce împreună indivizi, formează legături sociale, într-o solidaritate mai mult sau mai puţin accentuată. Toate acestea se prezintă ca un sistem complex de grupuri(mari sau mici, formale sau informale), adică “mai mulţi indivizi, pictaţi sau sculptaţi formând un subiect” care se ghidează după norme şi valori, distribuie poziţii şi exercită influenţe.

PUBLICITATEA - MIJLOC DE COMUNICARE

Publicitatea joacă un rol important în sistemul economic, social politic şi cultural al unei ţări. Importanţa acestui rol este, după părerea multor economişti, direct proporţională cu gradul de dezvoltare al ţării respective.

1.Impactul asupra economiei

Publicitatea are un efect pozitiv asupra economiei deoarece stimulează cererea de bunuri şi servicii. Producătorii ştiu că publicitatea poate să vândă rapid un produs. Dacă un produs are succes o parte din profiturile realizate din vânzarea lui pot fi folosite pentru dezvoltarea şi promovarea de noi produse. Stimulând crearea de noi produse, publicitatea ajută la creşterea concurenţei. O concurenţă mai mare înseamnă preţuri mai mici şi calitate superioară de aceasta beneficiind consumatorii şi economia în ansamblul ei. Un alt argument ar fi faptul că publicitatea, ajutând producătorii să-şi vândă produsele în cantităţi mari, are ca efect scăderea costurilor pe unitatea de produs şi drept urmare aceştia işi vor permite să vândă produsul mai ieftin.
Privită dintr-un alt unghi publicitatea poate fi considerată doar o risipă de bani. Cheltuielile publicitare sunt incluse în costul produsului şi în cele din urmă consumatorul este cel care plăteşte mai mult. Există curente de opinii care spun că majoritatea reclamelor încurajează consumatorii să consume o marcă în locul alteia. Conform acestui punct de vedere publicitatea are ca efect principal mişcarea vânzărilor de la o companie la alta lucru din care economia, pe ansamblul ei, nu are nimic de câştigat.

2. Impactul social

Publicitatea poate avea o arie largă de repercusiuni asupra societăţii. Unele critici spun că aceasta încurajează materialismul făcăndu-i pe consumatori să creadă că cu cât cumpără mai multe produse cu atât vor fi mai fericiţi. Această afirmaţie se argumentează pornind de la teoria că reclamele au creat o cultură a consumatorului în care cumpărarea de produse noi devine fundaţia valorilor, plăcerilor şi scopurilor societăţii.
O altă categorie de critici se referă la efectul pe care l-a avut publicitatea asupra femeilor şi minorităţilor rasiale. Reclamele din anii ’50 prezentau femeile ca obiecte sexulae sau decorative. Deşi milioane de femei aveau deja locuri de muncă, reclamele anilor ’60 continuau să prezinte femeia casnică. Dupa anii ’60, probabil ca efect al mişcărilor feministe şi a creşterii a puterii lor economice reclamele au început să prezinte femeile în roluri profesionale. Oricum multe din reclamele zilelor noastre se concentrează încă asupra sexualităţii feminine.
Felul în care reclamele prezentau minorităţile rasiale a fost de asemenea foarte nociv. Înainte de 1960 americanii de origine africană apăreau în reclame în situaţii de inferioritate. Ca urmare a mişcărilor pentru drepturile omului, începând cu anii ’80 reclamele în care apăreau negri îi prezentau în posturi ca: studenţi, muncitori sau oameni de afaceri.
Reclamele au un impact social major prin susţinerea comunicării mass-media. Datorită reclamelor mijloacele de comunicare şi informare în masă sunt gratuite sau costă foarte puţin. Ziarele, revistele, posturile de radio, televiziunile, toate au ca sursă principală de venituri publicitatea. Fără această sursa de venit acestea nu ar exista sau nu s-ar fi dezvoltat aşa cum le vedem astăzi, ar fi fost mai puţin interesante, mult mai scumpe şi într-o anumită măsură ar fi fost controlate de stat prin subvenţiile acordate.
În acelaşi timp, unele critici atrag atenţia că datorită faptului că joacă un rol atât de important în economie, publicitatea ar putea avea o influenţă exagerată asupra canalelor media de ştiri şi din această cauză ar putea îngrădi „curgerea” liberă a informaţiei. De exemplu reporterii şi editorii vor şovăi în momentul în care ar trebui să prezinte o ştire negativă legată de un sponsor important. Ca rezultat societatea s-ar putea să nu fie prevenită despre o eventuală acţiune nocivă a acelui sponsor. Cei mai mulţi membri ai canalelor media de ştiri neagă existenţa unei asemenea presiuni din partea sponsorilor. Există însă şi voci care recunosc că nu ar putea să fie foarte agresivi în scrierea unui articol care ar putea deranja un sponsor important.
Există şi alte modalităţi în care publicitatea poate avea un efect negativ asupra mijloacelor de informare şi implicit asupra societăţii. De exemlu, copaniile care îşi fac publicitate la televiziune vor prefera programele cele mai populare, lipsite de controverse, pentru a evita ofensarea anumitei părţi a audienţei. Acest lucru determină televiziunile să producă cu preponderenţă acest gen de emisiuni. Drept urmare societăţii i se îngrădeşte dreptul de a vedea programe de divertisment extrem de originale sau mai nonconformiste sau programe de ştiri referitoare la anumite teme mai controversate.
Pentru că sponsorii sunt interesaţi ca reclamele lor să ajungă în special la consumatori cu vârsta cuprinsă între 18 şi 34 de ani, show-urile de televiziune sunt construite de multe ori pentru a atrage această categorie de vârstă. Dacă rating-ul unui show scade şi nu atrage tipul de public la care sponsorul doreşte să ajungă, suportul pentru acest show va fi retras şi cel mai probabil acesta nu va mai fi produs.
Impactul televiziunii asupra copiilor beneficiază de o mare atenţie în ultimul timp. Cercetările făcute în această direcţie au dus la concluzia că aceştia privesc reclamele de televiziune ca pe o emisiune oarecare şi ca urmare nu reacţionează critic la mesajele transmise de acestea lucru care îi face extrem de vulnerabili. Cercetările făcute au arătat faptul că mulţi adolescenţi îşi fac din peronajele feminine şi masculine care apar în reclame nişte standarde de frumuseţe pe care încearcă apoi să le atingă cu orice preţ şi prin orice metode lucru care nu poate decât să le facă rău.

3. Impactul asupra politicii

Publicitatea este în zilele noastre o componentă majoră a campaniilor electorale şi prin urmare are o mare influenţă asupra procesului democratic în sine. Publicitatea politică dă candidaţilor posibilitatea de a-şi face cunoscute opiniile legate de diverse probleme. Acest tip de publicitate este foarte importantă mai ales pentru candidaţii la poziţii înalte în stat (preşedinţie, parlament) deoarece ajunge la foarte mulţi oameni deodată. Candidaţii o mai pot utiliza pentru a răspunde loviturilor date de contracandidaţii lor.
Datorită costurilor foarte mari ale publicităţii TV campaniile electorale au devenit foarte costisitoare obligând astfel candidaţii să strângă bani chiar şi după ce au fost aleşi. Se poate spune că acest lucru pune în pericol procesul democratic deoarece cei aleşi vor avea anumite obligaţii faţă de cei care au contribuit financiar la campaniile lor electorale. S-a propus la un moment dat ca reclamele politice să fie transmise gratuit dar televiziunile şi posturile de radio s-au opus cu vehemenţă.
Criticile referitoare la publicitatea politică mai afirmă faptul că în ultimii ani un spot TV de 30 de secunde a devenit mai important într-o campanie electorală decât o discuţie pe anumite probleme. Ca rezultat votanţii sunt bombardaţi cu reclame în loc să li se facă cunoscute părerile candidaţilor cu privire la problemele importante ale ţării. Din acest punct de vedere candidaţii tin să se asemene din ce în ce mai mult cu un produs care se înncearcă a fi vândut cât mai bine.

4. Impactul cultural

Reclamele pot afecta valorile culturale ale unei ţări. De exemplu unele mesaje publicitare încurajează individualismul agresiv, lucru care poate fi în opoziţie cu valorile culturale tradiţionale ale unei ţări unde colectivul sau grupul este mai important decât individul sau unde umilinţa şi modestia sunt preferate agresivităţii. Datorită globalizării economiei mondiale corporaţiile multinaţionale folosesc de multe ori aceeaşi reclamă pentru a promova un produs în mai multe ţări. Unele critici spun că acest lucru ajută la distrugerea diferenţelor culturale lucru care duce la o omogenizare din ce în ce mai accentuată a culturilor naţionale.
Totuşi, multe reclame au un caracter universal, depăşind barierele culturale sau chiar contribuind la dezvoltarea culturii.

VIOLENŢA IN FAMILIE

"...respectarea drepturilor omului trebuie să

facă parte din educaţia globală şi din

demnitatea omului, iar toate aspectele

violenţei fizice sau mintale împotriva

persoanei umane constituie o violare a

drepturilor sale " sursa:Parlamentul European, Rezoluţie,11 iunie 1986

Din punct de vedere clinic o definiţie larg acceptată a violenţei domestice este aceea formulată de Stark si Flitcraft:

”Violenţa domestică este o ameninţare sau provocare, petrecută în prezent sau în trecut, a unei răniri fizice în cadrul relaţiei dintre partenerii sociali, indiferent de statutul lor legal sau de domiciliu. Atacul fizic sau sexual poate fi însoţit de intimidări sau abuzuri verbale; distrugerea bunurilor care aparţin victimei; izolarea de prieteni, familie sau alte potenţiale surse de sprijin; ameninţări făcute la adresa altor persoane semnificative pentru victimă, inclusiv a copiilor; furturi; controlul asupra banilor, lucrurilor personale ale victimei, alimentelor, deplasărilor, telefonului şi a altor surse de îngrijire şi protecţie”.
Se numeşte "violenţa în familie" orice act vătămător, fizic sau emoţional care are loc între membrii unei familii. Abuzul în interiorul unei familii poate lua multe forme: abuzul verbal, refuzul accesului la resurse financiare, izolarea de prieteni şi familie, ameninţări şi atacuri care în unele cazuri pot duce la moartea unuia dintre parteneri. Deşi până de curând s-a presupus că femeia este cel mai adesea victima violenţei în familiei, în urma unor cercetări s-a descoperit că de fapt numărul bărbaţilor agresaţi este destul de mare. Experţii care cercetează această problemă sunt de acord că violenţa este un fenomen larg răspândit, mult mai răspândit decât arată sondajele, pentru simplu fapt ca unele fapte nu sunt raportate poliţiei sau spitalelor.
Familia care constituie un teren de manifestare a violenţei domestice devine mai puţin transparentă şi deschisă mediului social imediat: familia lărgită, vecinii, prietenii, colegii. Este evidentă izolarea socială a acestor familii. Ele capătă o stigmă în ochii celorlalţi şi în acelaşi timp un sentiment de stigmă şi culpă care le face să se izoleze.
Soţul violent nu doreşte ca soţia lui să întreţină relaţii sociale în cadrul cărora să-şi poată mărturisi suferinţa şi eventual să poată primi un sprijin.
Pe de altă parte, bărbaţii violenţi au ca şi caracteristici de personalitate lipsa abilităţilor şi a bucuriei de a comunica. Pentru partenerii violenţi, a comunica, în mediul intim al căminului, devine mai mult un prilej de a-l ataca verbal pe celălalt, în vreme ce, la locul de muncă rămâne o rutină de relaţionare superficială cu ceilalţi, un rol jucat în limitele orelor de serviciu.
Influenţe asupra dezvoltării copiilor
Funcţia principală a familiei, creşterea copiilor, este distorsionată cu largi şi dramatice consecinţe în viitor. Perturbarea acestei funcţii se petrece în general, ca o stare de boală cronică ce se acutizează în momentele evenimentelor de violenţă. Cercetările arată că trauma copiilor care cresc într-o atmosferă de violenţă, chiar dacă nu ei sunt victimele directe, este mai intensă şi cu consecinţe mai profunde şi mai de durată decât în cazul copiilor care sunt victime directe ale abuzurilor şi neglijării din partea părinţilor (Catheline, Marcelli, 1999).
Într-o familie bântuită de violenţă, copiii cresc într-o atmosferă în care nevoile lor de bază (nevoia de siguranţă, de viaţă ordonată, de dragoste) sunt profund neglijate.
Funcţiile parentale nu mai pot fi împlinite. O mamă victimă a violenţei soţului este mai puţin capabilă să asigure îngrijirile de bază necesare copilului (hrană, casă, igienă, haine, sănătate fizică) sau să-l protejeze pe acesta de răniri, accidente, pericole fizice sau sociale. Copleşită de ruşine pentru ceea ce i se întâmplă, de sentimentul eşecului în cea mai importantă relaţie interpersonală, de teroare, de autoacuzaţii (Polman,1994) femeia nu mai este capabilă de a juca nici unul din rolurile impuse de viaţa familiei.
În atmosfera de violenţă, copilul devine cel mai adesea neglijat, expus tuturor relelor, de fapt rămâne într-o singurătate umplută doar de ţipetele celor din jur. Această situaţie este probabil şi explicaţia numărului mare de accidente domestice ale căror victime sunt copiii.
Copiii care cresc în familii violente dezvoltă comportamente şi o condiţie fizică ce-i face uşor de recunoscut. Ei prezintă:
Probleme fizice, boli inexplicabile, expuşi la accidente în casă şi în afara casei, dezvoltare fizică mai lentă;
Probleme emoţionale şi mentale: anxietate mărită, simţământ de culpabilitate, frica de abandon, izolare, mânie, frica de răniri şi moarte;
Probleme psihologice: neîncredere în sine, depresie, comparare cu viaţa mai fericită a colegilor;
Probleme de comportament: agresivitate sau pasivitate la agresiunile celorlalţi, probleme cu somnul, enurezie, bătăi, fuga de acasă, sarcini la vârste mici, relaţii pentru a scăpa de acasă, mutilare, consum de droguri şi alcool, comportament defensiv cu minciuna;
Probleme şcolare - neîncredere, eliminare, schimbări bruşte în performanţele şcolare, lipsa de concentrare, lipsa de maniere sociale;

Identificare cu eroi negativi.

Un lucru mai puţin luat în considerare până acum este faptul că în rândul tinerilor a crescut fenomenul sinuciderii, a tentativelor de suicid şi că pe primul loc în rândul cauzelor se află climatul familial deteriorat şi slaba comunicare în cadrul familiei.
Deşi incidenţa fenomenului este în scădere, se manifestă o acutizare a lui, în sensul creşterii intensităţii violenţei (acte de cruzime).
Numărul mare de copii victimizaţi în familie dar şi violenţe crescute între concubini, care în prezent, potrivit legislaţiei în vigoare, nu beneficiază de statutul de "familie".

COPILUL VICTIMA INDIFERENŢEI ŞI A VIEŢII

Motto: Poveste, Ştefan Octavian Iosif

" Se spune-n basme c-a trăit
Demult, demult pe lume-odată,
Un biet copil orfan robit
De-o vrăjitoare blestemată.
În lanţuri ea-l ţinea oricând
Şi el plângea de disperare,
Dar lacrimile-i, picurând,
Se prefăceau mărgăritare…
Iar vrăjitoarea îl strângea
Şi tot mai multe vrea să strângă,
Încât din ce mai mult plângea,
El tot mai mult avea să plângă…
Aşa, copii obijduiţi
Pe lumea noastră sunt poeţii,
Încătuşaţi şi chinuiţi
De vraja blestemat-a vieţii.
Ei, plâng de drag, ci plâng de dor,
Şi cearcă în zadar uitare,
Sporind cu lacrimile lor
Comoara de mărgăritare!"

Pornind de la aceste versuri constat în zilele noastre că violenţa este unul dintre cele mai teribile lucruri cu care se confruntă zeci sau sute de familii. În aceste familii copii sunt maltrataţi de către părinţi, incluzând abuzurile sexuale , atât de frecvente în zilele noastre . Ei bine , aceşti copii sunt distruşi atât fizic cât şi psihic , sunt nişte „rebuturi umane” cărora din păcate le-a fost luată inocenţa fără nici un pic de constrângere . Cei care au adus pe lume aceşti copii, nu se pot numii oameni nu se pot numi părinţi ci bestii , fiinţe cu suflete îngheţate sau mai bine zis lipsite de suflete.
Copiii asupra cărora s-au abătut aceste nefericiri şi care au fost victimele abuzurilor de orice fel ar fi acestea, sunt urmăriţi o viaţă întreagă de coşmarul clipelor trăite şi la rândul lor, se vor transforma şi ei în fiinţe reci lipsite de iubire şi compasiune, fiinţe pentru care viaţa nu reprezintă decât o luptă lungă crâncenă.
Revenind la „povestea” lui Ştefan Octavian Iosif, putem spune că nu mai este ceva neobişnuit , în aceste vremuri în care nefericirea se împleteşte cu firescul , formând lungi lanţuri de suferinţe.
Acea „vrăjitoare blestemată” este viaţa nefericită a acelor copii care parcă de ce le cere tot mai mult ar vrea să le ceară , care parcă nu oboseşte chinuindu-i, „robindu-i”, dar mai ales , „încătuşându-le” sufletele, oprindu-i să se gândească la ceea ce este într-adevăr frumos în această lume , oprindu-l să aspire la ceva mai mult, oprindu-i să spere că într-o bună zi şi ei vor fi fericiţi, că şi ei vor fi socotiţi oameni, înainte de a fi priviţi cu dispreţ şi, de cele mai multe ori cu ură, doar pentru că soarta lor a fost pecetluită de mâna nevăzută a viţii.
„Ei plâng de drag, ei plâng de dor,
Şi cearcă în zadar uitare,
Sporind cu lacrimile lor
Comoara de mărgăritare!”
Aceşti copii plâng, dar nimeni nu le aude suspinul,
Ei cer , dar nimeni nu le înţelege necesitatea,
Ei vor, dar nimeni nu le ştie voinţa ,
Ei strigă, dar nimeni nu le ascultă chemarea,
Ei sporesc „comoara de mărgăritare” a unei lumi întregi ,dar nimeni nu le apreciază valorile.
Ei sunt „încătuşaţi şi chinuiţi” de „vraja blestemat-a vieţii”, dar nimeni nu-i dezlănţuie, nimeni nu le înţelege durerea.
Copii cad victime abuzatorilor care, la rândul lor , au avut o viţă mai puţin fericită, de care s-a abuzat; persoanelor care consumă în mod excesiv alcool sau droguri , persoanelor care suferă de diverse boli mintale, instabili emoţional, care nu apreciază corect copilul sau au cunoştinţe sumare asupra dezvoltării copilului, persoanelor care au un gen educativ conflictual sunt agresive şi „reci” din punct de vedere relaţional , rigizi.
Aceşti copii de care se abuză, cresc în general în familiile cu situaţii economice precare, din familiile dezorganizate, au un singur părinte , familii în care au avut loc pierderi însemnate (decese, accidente de orice fel, lipsa de serviciu a părinţilor sau mutări frecvente).
Sunt copii exploataţi, din cauza situaţiilor financiare ale familiilor din care provin . Fie că muncesc în ţară sau în străinătate aceşti copii sunt privaţi de învăţătură , fiind des întâlnite cazuri de analfabetism. O altă formă a exploatării fizice a copilului este prostituţia. Foarte multe fete cu vârste cuprinse între 14-18 ani sunt obligate să se prostitueze pentru a aduce bani în casă, dar sunt foarte multe cazuri în care practică această „meserie” degradantă fără a fi însă obligate, acesta datorându-se însă dezechilibrului familial.
Foarte mulţi copii sunt victimele rasismului, sunt marginalizaţi pentru simplul fapt că aparţin altor rase sau religii, sunt discriminaţi.
În ţara noastră sunt mulţi copii rromi. Ei sunt cei marginalizaţi cel mai mult şi sunt catalogaţi ca fiind inferiori nouă. Eu nu consider aceste diferenţe dintre copii rromilor şi celelalte naţionalităţi motive întemeiate pentru ca aceştia să fie evitaţi, urâţi de cei din jur, dispreţuiţi. Este adevărat că , de-a lungul timpului au deprins obiceiuri mai puţin morale, drept pentru care sunt consideraţi delicvenţi în mare parte, sunt priviţi ca fiind o minoritate respingătoare şi sunt trataţi cu mai puţin respect, fiind numiţi ţigani. Aceasta a fost denumirea lor dintotdeauna dar oamenii au început să folosească acest cuvânt în sens peiorativ şi de aceea acum sunt numiţi rromi.
Indiferent de rasă, religie, sau naţionalitate, copii sunt mai presus de toate COPII, drept pentru care ei merită tot ce este mai bun, merită siguranţă, protecţie, înţelegere, sprijin, căldură şi afecţiune.
A fi copil înseamnă a te bucura de toate acestea, fără ca nimeni să te împiedice să fii fericit. Copilul este o fiinţă lipsită de apărare, cu sufletul curat, care dacă nu creşte într-un mediu propice unei bune creşteri, într-un mediu familial, din care să ia tot ceea ce ‚ este mai bun, tot ce este de cuviinţă, pentru a deveni „om între oameni” , pentru a deveni un om respectabil şi respectat în societatea în care trăim.
Ce putem vedea în ochii unui copil? Pe bună dreptate, „ochii sunt oglinda sufletului” , căci din ochii unui copil se poate citi dragostea, fericirea sau tristeţea, frica sau îndoiala, dorinţa şi tăria de a merge mai departe.
Mintea unui copil este plină de gânduri bune, este senină precum cerul în zori, limpede precum roua dar este atât de necoaptă, de „verde” şi sensibilă încât, foarte uşor poate fi înveninată cu gânduri întunecate, aducătoare de furtuni şi acel cer limpede şi pur se poate transforma foarte uşor într-un cer întunecat, plumburiu.
Toate tristeţile se abat cel mai uşor în sufletul copilului, pentru că el este singur în propria conştiinţă, este singur pe drumul acestui suflet şi nu este nimeni acolo în interiorul, în esenţa fiinţei sale, care să-i spună:
- Nu! nu este bine ceea ce faci, ceea ce tu asculţi acum, ceea ce tu vezi acum, nu este potrivit vârstei tale, nu este „bun” pentru tine!
Nu, nu este nimeni. Deşi copilul are părinţi care îl îndrumă şi îşi dau interesul pentru buna sa creştere, copilul îşi formează propria imagine despre viaţă, îşi formează propriile fantezii şi trăieşte într-un fel sau altul în propria sa lume; o lume în care indiferent dacă este singur sau nu, el este stăpân. Tocmai de aceea, copilul poate lua nu numai din mediul familial şi lucruri, exemple mai puţin „bune”.
Aceasta este o poveste comună în zilele noastre, o poveste trăită de milioane de copii din întreaga lume.
Uneori, viaţa prinde în mrejele sale fiinţe nevinovate, fiinţe care pentru greşelile părinţilor sau pentru că soarta le-a fost potrivnică , se confruntă cu suferinţele care îi năruiesc lăuntric.
Este oare corect, ca nişte fărâme de oameni, ale căror suflete sunt firave, sensibile, să fie distruşi încă de la vârsta la care, ar trebui să se bucure de căldura unui cămin, a unei familii, care trebuie să le ofere iubire, înţelegere şi protecţie.
În fiecare stat al lumii trăiesc copii care nu beneficiază de toate aceste lucruri care sunt esenţiale dezvoltării intelectuale şi fizice, ci dimpotrivă, sunt singuri, abandonaţi, ţinând povara unei vieţi prea grele, prea chinuite, în nişte mâini atât de tinere şi fragile, care nu au nici măcar puterea de a-şi câştiga existenţa; sau dacă au forţa fizică necesară, nu au tăria sufletească şi sprijinul moral pentru a-şi duce viaţa liniştiţi. Sunt copii părăsiţi de părinţi fără suflet, care nu sau gândit la consecinţe, care au urmat lipsei de înţelepciune şi i-au lăsat în voia sorţii, lipsiţi de apărare şi sprijin. Aceşti copii sunt determinaţi într-un fel sau altul să recurgă la metode ilegale de aşi asigura traiul de zi cu zi şi aşa, prea chinuit şi încărcat cu griji şi atâtea nevoi. Ei bine, ei sunt cei numiţi „delicvenţi juvenili” , ei sunt roadele indiferenţei şi asprimii celor cărora nu le pasă de distrugerea unor suflete inocente, nişte suflete care tânjesc după un strop de bunătate şi înţelegere, dar mai ales după sprijinul de care au atâta nevoie, la vârsta copilăriei. Ei sunt fructele unor plante ce au crescut într-o grădină imensă şi care se extind tot mai mult, înăbuşind tot ceea ce a mai rămas în sufletul omenesc.
Sunt femei care în urma unor necugetări, se aleg de la viaţă cu nenorocirea de a fi singure şi nevoite să aducă pe lume copii pe care apoi îi părăsesc în spitale, pe străzi sau în cele mai nefericite cazuri, care din păcate sunt tot mai multe, le interzic să trăiască, privându-i astfel de unul dintre drepturile lor fundamentale, fără să se gândească cum ar fi oare dacă aceea fiinţă ar fiu crescut alături de ea, dacă ar fi crescut sănătos, şi la bucuria de a auzi cel mai frumos cuvânt din lume - „MAMA”!?
În prezent, în România sunt aproximativ 2000 de copii care trăiesc pe străzi, dintre care 61% sunt în capitală. 1500 dintre aceşti copii provin din familii, iar 500 din instituţiile de protecţie a copilului.
În funcţie de condiţiile în care trăiesc, aceşti copii îşi pun în pericol sănătatea(atât fizică cât şi mentală) şi bineînţeles siguranţa.
Toţi aceşti copii cresc culegând din aceste medii precare tot ceea ce le dăunează, mai ales obiceiurile care, îi duc spre pierzanie: jaful, crima, consumul de droguri, alcool şi ţigări, care pe zi ce trece îi transformă în fiinţe inconştiente, dure, le transformă sufletele şi modul de gândire.
Sunt determinaţi de asemenea, să cerşească pentru a obţine puţinii bani cheltuiţi cu precădere pentru procurarea drogurilor, decât pentru hrana de care au mai multă nevoie decât orice.
Copii din centrele de plasament, au o soartă mai puţin chinuită decât cei care trăiesc pe străzi. Cel puţin ei au un adăpost, hrana asigurată şi mai presus de toate beneficiază de educaţie, lucru foarte important pentru viitorul lor, care se dovedeşte a fi din ce în ce mai greu. Un singur lucru le lipseşte însă acestor copii: o familie, sprijinul părinţilor şi sfaturile de care au nevoie în viaţă, sfaturi de care numai părinţii le pot da.
Sunt de altfel copii, care au o familie, părinţi, dar din păcate nu au sprijinul lor, fie din cauza alcoolismului, fie pentru că pur şi simplu aceştia sunt dezinteresaţi de soarta lor, fie pentru că sunt extrem de severi, impunători, le cer lucruri greu de realizat sau folosesc ca „armă ” împotriva lor violenţa.

COPILĂRIE

Ferită de veninul acut al problemelor cotidiene, sigilată la interferenţa imaginarului cu realitatea, într-un spaţiu sfânt care nu cunoaşte termenul de „urât” şi în care frumosul este suveran, COPILĂRIA este „votată” în topul celor mai fericite perioade din viaţă, ca fiind în fruntea clasamentului, de majoritatea oamenilor care au îmbrăcat toate feţele etăţii.
Cum să nu fie copilăria cea mai frumoasă vârstă a noastră, dacă nu ai nici o sarcină de dus, când toate preocupările noastre sunt direcţionate asupra păpuşilor şi maşinuţelor, când poţi fi orice prisma jocurilor („…astăzi vreau să ne jucăm de-a învăţătoarea …”, cum ziceam până nu demult), când nu vedeam greutăţile vieţii, când totul era desenat numai în culori deschise şi când totul ni se părea atât de simplu şi atât de uşor de atins?
Vorbesc despre copilărie cu un entuziasm atât de mare, încât am impresia că sunt puţin cam egoistă. Poate vă întrebaţi: de ce? Am definit copilăria din perspectiva unui copil fericit; pentru că eu nu ştiu ce înseamnă să creşti fără părinţi, fără căldura şi iubirea unei familii, nu ştiu cum e să trăieşti în mizerie, fără hrană, fără apă, sau fără un adăpost deasupra capului. Am definit copilăria, uitând de copiii de pe străzi, din orfelinate sau de cei care trăiesc într-o sărăcie morbidă cum este cazul copiilor din Africa şi nu numai, care n-au trăit niciodată emoţia venirii lui Moş Crăciun şi a multor alte lucruri de care eu m-am bucurat. Mi se pare terifiant… şi se mai vorbeşte de egalitatea în drepturi a oamenilor… Nu e drept!
Copiii sunt viitorul. Ei pot schimba lumea, o pot face mai bună. Cred că nimeni nu rămâne indiferent unui copil care îi zâmbeşte fără motiv, sau nu i se aprinde o scânteie de bucurie în suflet când aude un râs inocent al unui pui de om. Sunt atât de multe lucruri care ne dau o satisfacţie cât de minoră, însă atât de greu să le descoperim şi să le degustăm cum merită.
Următoarea poveste arată puterea şi rolul copilului în schimbarea lumii şi în păstrarea valorilor care hrănesc omenirea: pacea,credinţa, iubirea, speranţa.
„… cele patru lumânări ardeau încetişor… ambianţa era atât de plăcută încât le puteai auzi vorbind.
Prima a spus:  Eu sunt pacea! Oricum nimeni nu mă mai poate păstra aprinsă. Cred că mă voi stinge… Flacăra s-a micşorat cu rapiditate şi s-a stins în întregime.
A doua a spus: Eu sunt credinţa! Dincolo de toate, eu nu mai sunt indispensabilă, aşa că nu are nici un rost să mai stau aprinsă… Când a terminat de vorbit o adiere blândă a stins-o.
Cu tristeţe, cea de-a treia lumânare a spus la rândul său: Eu sunt iubirea! Nu am forţă să mai stau aprinsă. Oamenii mă dau de-o parte şi nu-mi înţeleg importanţa. De multe ori, ei uită de existenţa mea… Şi fără să mai aştepte, s-a stins.
Deodată… un copil vede cele trei lumânări stinse:  De ce nu ardeţi? Voi ar trebui să fiţi aprinse mereu! Spunând asta, copilului îi căzu o lacrimă pe obraz.
Atunci cea de-a patra lumânare a spus:  Nu-ţi fie frică, câte vreme eu încă mai ard, le putem reaprinde pe celelalte… eu sunt speranţa!
Cu ochii strălucitori, copilul luă lumânarea speranţei şi le aprinse pe celelalte.”
Iată marele sinonim al copilului: speranţa.
Întrucât drepturile copilului din Constituţia României mi se par insuficiente şi prea formale, vreau să creez o constituţie – decalog dedicată exclusiv copiilor, după cum urmează:

Art.1 Dreptul la viaţă
(1) Nimeni nu poate pune capăt vieţii unui copil. (Mi se pare strigător la cer să se găsească copii aruncaţi în tomberoane sau la groapa de gunoi.)
(2) Viaţa este cel mai valoros dar pe care noi l-am primit de la Dumnezeu şi este un sacrilegiu să lipsim pe cineva de ea.
(3) Orice copil ar trebui să fie ferit de boli pentru a nu cunoaşte durerea.
(4) Un copil trebuie să beneficieze de consultaţii, medicamente, spitalizări gratuite.

Art.2 Dreptul la familie
(1) Copiii nu trebuie părăsiţi. Nu sunt de acord cu aşa – zisele mame care îşi abandonează pruncii în spitale.
(2) Orice copil are dreptul de a avea o familie în care să trăiască în armonie şi înţelegere, fie ea familia biologică, fie una adoptivă.
(3) Din acelaşi motiv, nu sunt în asentimentul părinţilor care îşi părăsesc copiii pentru a munci în străinătate în scopul de a le asigura acestora viitorul, pentru că această vârstă este una definitorie pentru omul de mai târziu, este vârsta întrebărilor şi nimeni nu poate răspunde mai bine decât părinţii.


Art.3 Dreptul la educaţie
(1) Un copil trebuie să cunoască importanţa educaţiei, mai întâi privită sub forma respectului şi a ceea ce ţine de etică, apoi ca modalitate de cunoaştere (învăţământ).
(2) Copilului trebuie să i se ofere toate condiţiile care să-i folosească în definitivarea acestui drept.

Art.4 Dreptul la joacă
(1) Prin analogie, putem vorbi de copilărie ca lume a jocului, a fictivului, fanteziei, a culorilor, formelor şi tuturor poveştilor posibile şi verosimile.
(2) Nu putem priva pe nimeni de acest drept, nu-i putem răpi unui copil cartea de identitate, adică jocul.
(3) „Înţelepciunea şi iubirea copilului e jocul” (Lucian Blaga)
(4) A pune un copil să muncească este o încălcare a moralei şi trebuie pedepsită ca atare.

Art.5 Dreptul la bucurie
(1) Acest drept apare ca o continuitate a dreptului la joacă.
(2) Să lăsăm copii să se piardă în universul jucăriilor, să se bucure la maximum de satisfacţiile acestei perioade, pentru că este unică.

Art.6 Dreptul de a zâmbi
(1) Orice copil trebuie protejat de cruzimea şi violenţa din jur.
(2) Nu se cuvine ca un copil să fie ameninţat de urâciunea dificultăţilor pe care un „om mare” trebuie să le depăşească zi de zi.
(3) Un copil trebuie să râdă, să croiască plase de zâmbete în jur.
(4) Realitatea de multe ori crudă, nu trebuie să pătrundă în utopia vieţii copiilor, dărâmând-le zidurile credinţelor lor.

Art.7 Dreptul de a spera
(1) Copilul are dreptul să spere. Nimeni nu o poate face în locul lui.
(2) O poate face pornind de la cele mai banale lucruri (sperând să primească o cutie uriaşă cu ciocolată), până la dorinţa de a ajunge cineva când „va creşte mare”.
(3) Speranţa e cea care moare ultima, şi atâta timp cât sperăm ceva, facem tot ce ne stă în putinţă în scopul împlinirii dorinţei.

Art.8 Dreptul la exprimare
(1) Ca fiinţă înzestrată cu raţiune, copilul, ca şi adultul de altfel, are dreptul de a-şi face cunoscute doleanţele, părerile, sentimentele.
(2) Opiniile copiilor nu trebuie ignorate, pentru că au o importanţă deosebită în crearea unei atmosfere candide a existenţei.
(3) Nu în zadar se spune de copii, că sunt cei mai sinceri. Aveţi grijă de această capacitate existenţială.

Art.9 Dreptul la iubire
(1) E de prisos afirmaţia că fiecare dintre noi trăim cu iubire şi din iubire, aceasta fiind primordială în decursul vieţii noastre.
(2) Fiinţe inocente şi „vânzători” de speranţă, copiii merită să culeagă dragoste în primul rând din partea părinţilor.
(3) Copiii trebuie să simtă că sunt iubiţi, ei înşişi fiind răspânditori, mesageri ai iubirii necondiţionate.

Art.10 Dreptul de a-i fi respectate unui copil cele nouă drepturi deja prezentate, a se înţelege dreptul la fericire.
(1) Dacă un copil dispune de familie, bucurie, joacă, speranţă, dreptul de exprimare, educaţie, iubire, VIAŢĂ, un copil dispune de fericire deplină.
(2) De ce să nu dăm un sens trăirii şi milioanelor de copii cărora le sunt încălcate acesta drepturi?
(3) De ce să nu-i ajutăm să supravieţuiască?
(4) De ce să nu le oferim condiţii normale de viaţă, pentru că, la urma urmelor, decalogul drepturilor copiilor nu aparţine irealului, nu este imposibil de realizat. Sunt „legi” cât se poate de fireşti, de umane şi care depind de noi toţi.
(5) Trăim totuşi într-o lume care priveşte înspre perfecţionare, modernizare, progres. Să lăsăm de-o parte „computerizarea totului” şi să ne gândim la cei din jur, la societatea viitoare, prin urmare şi la copiii nefericiţi.


Ar fi ideal ca această „mini – constituţie” ( dar „hiper – însemnată!) să fie aplicată pentru fiecare „ucenic al vieţii”, iar încălcarea acesteia să fie aprig condamnată.
Aflată fiind la pragul teoretic al trecerii în seminţia majorilor, deja tânjesc după momentele în care eram copil în toată puterea cuvântului. Ceea ce este cert , este că niciodată copilului din mine nu va dispărea, şi ar fi minunat ca această latură infantilă să se regăsească în arhitectura fiecărui muritor.
Şi pentru ca restul omenirii să nu uite, pentru că eu nu o voi face în veci, să mai fie copii din când în când, propun să se stabilească o zi internaţională în care să ne bucurăm cu toţii de bucuria copilăriei. O zi, în care grijile, diferenţele dintre oameni să se evapore şi să zburăm pe meleagurile himerice ale primei vârste. Astfel întreg Universul să fie scăldat în glasuri nevinovate şi sincere, va fi îmbătat de bucuria stării de a fi copil.

suntem fiinte sociale

Oamenii sunt fiinţe sociale sau altfel spus „fiinţa socială din om”. Durkheim considera societatea ca producătoare a regulii sociale, ca fundament al moralei... Venim pe lume ca rezultat al acţiunii altor oameni. Supravieţuirea noastră depinde de alţii. Indiferent dacă ne place sau nu acest lucru nu există nici un moment în viaţa noastră în care să nu ne bucurăm de rodul activităţii altora. Din această cauză nu este deloc surprinzător că cea mai mare parte a fericirii noastre depinde de relaţia pe care o avem cu ceilalţi. Omul social nu poate fi decât omul moral, în timp ce omul mediu este omul banal, comun, cel supus greşelilor şi defectelor. Conştiinţa comună începe să-şi piardă din importanţă şi astfel apare conştiinţa individuală, prin care oamenii se deosebesc între ei. Aceasta din urmă generează o solidaritate organică, răspândită în cadrul societăţilor moderne. În mod cert nu există societăţi care să funcţioneze doar pe baza unui singur tip de solidaritate(mecanică sau organică)însă ele tind spre unul din acestea. Durkheim explică dualitatea fiinţei umane în felul urmator: în fiecare din noi există doua conştiinţe - una conţinând stări personale, reprezentând personalitatea individuală şi alta conţinând stări comune tuturor indivizilor, simbolizând societatea.În concepţia lui J.Piaget, individul şi mediul sunt într-o continuă interacţiune. Procesul de socializare nu este uniform pentru toţi indivizii, întrucât intervin diferenţe în capacităţile cognitive ale fiecăruia în parte.

să-i acceptăm pe ceilalţi şi pe noi înşine

Shakespeare a spus : „Fiecare este o oglindă pentru celălalt, în care se vede pe sine însuşi.” Ar trebui să învăţăm să ne vedem pe noi înşine în alte persoane. Aşa învăţăm să-i acceptăm pe ceilalţi şi pe noi înşine şi să ne folosim talentul şi abilităţile pentru a face faţă situaţiei, fără a-i judeca pe alţii, sau pe noi, ci încercând să avem atitudinea potrivită pentru a rezolva situaţia. Abilităţile Sociale şi beneficiile acestora nu pot fi negate.
Unele dintre motivele pentru care suntem atât de intoleranţi faţă de ceilalţi şi dată de noi este datorită a două credinţe eronate:
Prima este aceea că există o cale dreaptă. Cel mai adesea, calea cea dreaptă este calea mea pe care am păşit dintodeauna sau calea acceptată în general. În mod ironic, progresele pe care le facem derivă din atitudinile anterioare. Ceea ce este acceptat azi ca fiind adevărata cale, a fost calea cea greşită în trecut. Moda este un prim exemplu în acest sens.
A doua credinţă eronată este aceea că trebuie să fim buni la toate lucrurile şi întotdeauna să fim potriviţi tuturor situaţiilor. Fiecare are diferite talente, abilităţi şi îndemânări şi are o experienţă diferită care a modelat aceste abilităţi. Cu toate că suntem foarte mândrii de talentele noastre şi acestea fac parte din propria identitate, suntem foarte duri cu noi înşine când nu avem o anumite abilitate care ne împiedică să avem rezultate bune într-un anumit domeniu. Perfecţionismul este o atitudine foarte dură. Ar trebui să ne acceptam aşa cum suntem, cu aptitudinile şi limitările noastre şi în acelaşi fel ar trebui să ne comportăm şi cu ceilalţi. Decât să judecăm cine e bun şi cine nu , ar fi mai bine să ne întrebam: „Cum putem să ne unim forţele astfel încât să răspundem adecvat provocărilor pe care le întâlnim?”.

sinceritate/prietenie

...Este poate ciudat, dar ne temem de o lume "defavorabilă", de un mediu străin, cu care nu putem comunica, faţă de care nu putem fi "sinceri". Pentru a nu fi singuri vrem ca lumea să fie sinceră cu noi. Doar sinceritatea ne dă această certitudine că suntem înconjuraţi de prieteni, de oameni care ne iubesc, că nu suntem singuri. De aceea în ceasurile de mare singurătate se fac cele mai multe confesiuni, se deschid sufletele, oamenii se caută unul pe altul: tocmai pentru a anula acel sentiment al izolării definitive. Sinceritatea este şi ea, ca atâtea altele, un aspect al instinctului de conservare. De fapt, sinceritatea participă la acea complicată clasă de sentimente şi orgoliu ce se numeşte prietenie şi care, trebuie să recunoaştem, constituie unul dintre cele mai serioase motive de a iubi viaţa.
În prietenie se întâmplă acelaşi lucru: eşti iubit nu pentru ceea ce eşti tu, ci pentru ceea ce vede şi crede prietenul tău în tine. Tu, omul, eşti sacrificat întotdeauna. Eşti iubit nu pentru tine, ci pentru ceea ce poţi da, ceea ce poţi justifica, verifica, contrazice sau afirma în sentimentele prietenului. Şi nu te poţi plânge, pentru că şi tu faci la fel; toată lumea face la fel.
Ceea ce întristează oarecum într-o prietenie este faptul că fiecare dintre prieteni sacrifică libertatea celuilalt. Prin "libertate" înteleg suma posibilitatilor lui, voinţa lui de a se schimba, de a se modifica, de a se compromite. Eşti iubit pentru că prietenii s-au obişnuit cu tine să te vadă pe stradă, să te întâlnească la un anumit local sau pe terenul de sport, s-au obisnuit să mergi cu ei la cinematograf, în vizită la cunoştinţe, să-ţi placă, în general, ceea ce le place şi lor, să gândeşti, în general, ceea ce gândesc şi ei. Unde eşti tu în toate aceste sentimente ale lor? Eşti descompus, distribuit şi asimilat după voinţa sau capriciul lor; iar tu faci la fel. Dacă într-o zi vrei să faci altceva decât ceea ce se aşteaptă de la tine să faci, atunci nu mai eşti un bun prieten, atunci incomodezi, oboseşti, stânjeneşti. Câteodată eşti tolerat; aceasta e tot ce poate oferii dragostea prietenilor tăi libertăţii tale: toleranţa.
Zilele trecute încercam să vorbesc cu caţiva prieteni despre moarte, iar ei parcă mi-ar fi spus: "Draga, fii seriosă şi lasă prostiile la o parte!". Ei nu înţelegeau că ceea ce le apare lor drept prostii poate însemnă pentru mine o problemă esenţială. Şi atunci m-am întrebat ce ar spune prietenii mei dacă aş săvârşi un act compromiţător, dar cerut urgent de libertatea mea? Şi mi-am dat seama că n-ar judeca schimbarea din punctul meu de vedere. Ei n-ar încerca să treacă o clipă în mine, ca să îmi înţeleagă nebunia. M-ar eticheta nebun, m-ar tolera s-au m-ar lăsa singur. În nici un caz n-ar trece în mine. Or, dragostea adevarată nu însemnă decât această completă renunţare la individualitatea ta pentru a trece în celălalt.
O prietenie nu se verifică numai prin libertatea pe care i-o acorzi celuilalt. A ajuta pe un prieten la nevoie, a-l încălzi cu mângâierile tale, a-l înconjura cu "sincerităţile" tale nu înseamnă nimic. Altele sunt adevaratele probe ale prieteniei: a nu-i încălca libertatea, a nu-l judeca din punctul tău de vedere (care poate fi real şi justificabil, dar poate nu corespunde experienţei destinului celuilalt), a nu-l preţui prin ceea ce iţi convine sau te amuză pe tine, ci pentru ceea ce este, pentru el însuşi, prin ceea ce trebuie el să realizeze ca să ajungă un om. Iar nu un simplu manechin.
Toate acestea însă nu ţi le cere nimeni, după cum nimeni nu-ţi cere adevărata sinceritate, ci numai acea sinceritate pe care o doreşte el. Nu uitaţi că într-o prietenie nu contează numai ceea ce ia celălalt. Fiecare luam mai puţin decât ar trebui. Acesta este marele nostru păcat: că nu ne e sete de mai mult, că ne mulţumim cu sferturi; de aceea avem fiecare dintre noi atâta spaimă de ridicol. Nu numai că nu dăm cât ar trebui, dar luăm cu mult mai puţin decât ni se oferă...

depre viatză

"Avem timp pentru toate.
Să dormim, să alergam în dreapta şi-n stânga,
Să regretăm c-am greşit şi să gresim din nou,
Să-i judecăm pe alţii şi să ne absolvim pe noi înşine,
Avem timp să citim şi să scriem, să corectăm ce-am scris,
Să regretăm ce-am scris, avem timp să facem proiecte şi să nu le respectăm,
Avem timp să ne facem iluzii şi să răscolim prin cenuşa lor mai tarziu.
Avem timp pentru ambiţii şi boli, să invinovăţim destinul şi amanuntele,
Avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
Avem timp să ne-alungăm întrebările, să amânăm răspunsurile,
Avem timp să sfărâmăm un vis şi să-l reinventăm,
Avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem,
Avem timp să primim lecţii şi să le uităm după-aceea,
Avem timp să primim daruri şi să nu le-nţelegem.
Avem timp pentru toate.
Nu e timp doar pentru puţină tandreţe.
Când să facem şi asta, murim.
Am învăţat unele lucruri în viaţă pe care vi le împărtăşesc şi vouă !!
Am învăţat că nu poţi face pe cineva să te iubească.
Tot ce poţi face este să fii o persoană iubită.
Restul ... depinde de ceilalţi.
Am învăţat că oricât mi-ar păsa mie... altora s-ar putea să nu le pese.
Am învăţat că durează ani să caştigi încredere şi că doar în câteva secunde poţi să o pierzi.
Am învăţat că nu contează CE ai în viaţă Ci PE CINE ai.
Am învăţat că nu trebuie să te compari cu ceea ce pot alţii mai bine să facă Ci cu ceea ce poţi tu să faci.
Am învăţat că nu contează ce li se întâmplă oamenilor Ci contează ceea ce pot eu să fac pentru a rezolva ceva.
Am învăţat că oricum ai tăia Orice lucru are două feţe.
Am învăţat că trebuie să te desparţi de cei dragi cu cuvinte calde...s-ar putea să fie ultima oară când îi vezi,
Am învăţat că poţi continua încă mult timp după ce ai spus că nu mai poţi,
Am învăţat că eroi sunt cei care fac ce trebuie, când trebuie indiferent de consecinţe.
Am învăţat că sunt oameni care te iubesc dar nu ştiu s-o arate,
Am învăţat că atunci când sunt supărat am DREPTUL să fiu suparat dar nu am dreptul să fiu şi rău,
Am învăţat că prietenia adevarată continuă să existe chiar şi la distanţă, iar asta este valabil şi pentru iubirea adevarată,
Am învăţat că dacă cineva nu te iubeste cum ai vrea tu Nu înseamnă că nu te iubeşte din tot sufletul.
Am învăţat că indiferent cât de bun iţi este un prieten, oricum te va răni din când în când, iar tu trebuie să-l ierţi pentru asta.
Am învăţat că nu este întotdeauna de ajuns să fi iertat de alţii, câteodată trebuie să înveţi să te ierţi pe tine însuţi,
Am învăţat că indiferent cât de mult suferi, lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta.
Am învăţat că trecutul şi circumstanţele ţi-ar putea influenţa personalitatea, dar că TU eşti responsabil pentru ceea ce devii,
Am învăţat că dacă doi oameni se ceartă, nu înseamnă că nu se iubesc şi nici faptul că nu se ceartă nu dovedeşte că se iubesc.
Am învăţat că uneori trebuie să pui persoana pe primul loc şi nu faptele sale,
Am învăţat că doi oameni pot privi acelaşi lucru şi pot vedea ceva total diferit,
Am învăţat că indiferent de consecinţe cei care sunt cinstiţi cu ei însişi ajung mai departe în viaţă,
Am învăţat că viaţa iţi poate fi schimbată în câteva ore de către oameni care nici nu te cunosc.
Am învăţat că şi atunci când crezi că nu mai ai nimic de dat, când te strigă un prieten vei găsi puterea de a-l ajuta.
Am învăţat că scrisul ca şi vorbitul poate linişti durerile sufleteşti,
Am învăţat că oamenii la care ţi cel mai mult îţi sunt luaţi prea repede...
Am învăţat că este prea greu să-ţi dai seama unde să tragi linie între a fi amabil, a nu răni oamenii şi a-ţi susţine părerile.
Am învăţat să iubesc pentru a putea să fiu iubit de cei din jurul meu . Smiley"
PS: NU CUNOSC SURSA Smiley MA POATE AJUTA CINEVA ?