Motto: Poveste, Ştefan Octavian Iosif
" Se spune-n basme c-a trăit
Demult, demult pe lume-odată,
Un biet copil orfan robit
De-o vrăjitoare blestemată.
În lanţuri ea-l ţinea oricând
Şi el plângea de disperare,
Dar lacrimile-i, picurând,
Se prefăceau mărgăritare…
Iar vrăjitoarea îl strângea
Şi tot mai multe vrea să strângă,
Încât din ce mai mult plângea,
El tot mai mult avea să plângă…
Aşa, copii obijduiţi
Pe lumea noastră sunt poeţii,
Încătuşaţi şi chinuiţi
De vraja blestemat-a vieţii.
Ei, plâng de drag, ci plâng de dor,
Şi cearcă în zadar uitare,
Sporind cu lacrimile lor
Comoara de mărgăritare!"
Pornind de la aceste versuri constat în zilele noastre că violenţa este unul dintre cele mai teribile lucruri cu care se confruntă zeci sau sute de familii. În aceste familii copii sunt maltrataţi de către părinţi, incluzând abuzurile sexuale , atât de frecvente în zilele noastre . Ei bine , aceşti copii sunt distruşi atât fizic cât şi psihic , sunt nişte „rebuturi umane” cărora din păcate le-a fost luată inocenţa fără nici un pic de constrângere . Cei care au adus pe lume aceşti copii, nu se pot numii oameni nu se pot numi părinţi ci bestii , fiinţe cu suflete îngheţate sau mai bine zis lipsite de suflete.
Copiii asupra cărora s-au abătut aceste nefericiri şi care au fost victimele abuzurilor de orice fel ar fi acestea, sunt urmăriţi o viaţă întreagă de coşmarul clipelor trăite şi la rândul lor, se vor transforma şi ei în fiinţe reci lipsite de iubire şi compasiune, fiinţe pentru care viaţa nu reprezintă decât o luptă lungă crâncenă.
Revenind la „povestea” lui Ştefan Octavian Iosif, putem spune că nu mai este ceva neobişnuit , în aceste vremuri în care nefericirea se împleteşte cu firescul , formând lungi lanţuri de suferinţe.
Acea „vrăjitoare blestemată” este viaţa nefericită a acelor copii care parcă de ce le cere tot mai mult ar vrea să le ceară , care parcă nu oboseşte chinuindu-i, „robindu-i”, dar mai ales , „încătuşându-le” sufletele, oprindu-i să se gândească la ceea ce este într-adevăr frumos în această lume , oprindu-l să aspire la ceva mai mult, oprindu-i să spere că într-o bună zi şi ei vor fi fericiţi, că şi ei vor fi socotiţi oameni, înainte de a fi priviţi cu dispreţ şi, de cele mai multe ori cu ură, doar pentru că soarta lor a fost pecetluită de mâna nevăzută a viţii.
„Ei plâng de drag, ei plâng de dor,
Şi cearcă în zadar uitare,
Sporind cu lacrimile lor
Comoara de mărgăritare!”
Aceşti copii plâng, dar nimeni nu le aude suspinul,
Ei cer , dar nimeni nu le înţelege necesitatea,
Ei vor, dar nimeni nu le ştie voinţa ,
Ei strigă, dar nimeni nu le ascultă chemarea,
Ei sporesc „comoara de mărgăritare” a unei lumi întregi ,dar nimeni nu le apreciază valorile.
Ei sunt „încătuşaţi şi chinuiţi” de „vraja blestemat-a vieţii”, dar nimeni nu-i dezlănţuie, nimeni nu le înţelege durerea.
Copii cad victime abuzatorilor care, la rândul lor , au avut o viţă mai puţin fericită, de care s-a abuzat; persoanelor care consumă în mod excesiv alcool sau droguri , persoanelor care suferă de diverse boli mintale, instabili emoţional, care nu apreciază corect copilul sau au cunoştinţe sumare asupra dezvoltării copilului, persoanelor care au un gen educativ conflictual sunt agresive şi „reci” din punct de vedere relaţional , rigizi.
Aceşti copii de care se abuză, cresc în general în familiile cu situaţii economice precare, din familiile dezorganizate, au un singur părinte , familii în care au avut loc pierderi însemnate (decese, accidente de orice fel, lipsa de serviciu a părinţilor sau mutări frecvente).
Sunt copii exploataţi, din cauza situaţiilor financiare ale familiilor din care provin . Fie că muncesc în ţară sau în străinătate aceşti copii sunt privaţi de învăţătură , fiind des întâlnite cazuri de analfabetism. O altă formă a exploatării fizice a copilului este prostituţia. Foarte multe fete cu vârste cuprinse între 14-18 ani sunt obligate să se prostitueze pentru a aduce bani în casă, dar sunt foarte multe cazuri în care practică această „meserie” degradantă fără a fi însă obligate, acesta datorându-se însă dezechilibrului familial.
Foarte mulţi copii sunt victimele rasismului, sunt marginalizaţi pentru simplul fapt că aparţin altor rase sau religii, sunt discriminaţi.
În ţara noastră sunt mulţi copii rromi. Ei sunt cei marginalizaţi cel mai mult şi sunt catalogaţi ca fiind inferiori nouă. Eu nu consider aceste diferenţe dintre copii rromilor şi celelalte naţionalităţi motive întemeiate pentru ca aceştia să fie evitaţi, urâţi de cei din jur, dispreţuiţi. Este adevărat că , de-a lungul timpului au deprins obiceiuri mai puţin morale, drept pentru care sunt consideraţi delicvenţi în mare parte, sunt priviţi ca fiind o minoritate respingătoare şi sunt trataţi cu mai puţin respect, fiind numiţi ţigani. Aceasta a fost denumirea lor dintotdeauna dar oamenii au început să folosească acest cuvânt în sens peiorativ şi de aceea acum sunt numiţi rromi.
Indiferent de rasă, religie, sau naţionalitate, copii sunt mai presus de toate COPII, drept pentru care ei merită tot ce este mai bun, merită siguranţă, protecţie, înţelegere, sprijin, căldură şi afecţiune.
A fi copil înseamnă a te bucura de toate acestea, fără ca nimeni să te împiedice să fii fericit. Copilul este o fiinţă lipsită de apărare, cu sufletul curat, care dacă nu creşte într-un mediu propice unei bune creşteri, într-un mediu familial, din care să ia tot ceea ce ‚ este mai bun, tot ce este de cuviinţă, pentru a deveni „om între oameni” , pentru a deveni un om respectabil şi respectat în societatea în care trăim.
Ce putem vedea în ochii unui copil? Pe bună dreptate, „ochii sunt oglinda sufletului” , căci din ochii unui copil se poate citi dragostea, fericirea sau tristeţea, frica sau îndoiala, dorinţa şi tăria de a merge mai departe.
Mintea unui copil este plină de gânduri bune, este senină precum cerul în zori, limpede precum roua dar este atât de necoaptă, de „verde” şi sensibilă încât, foarte uşor poate fi înveninată cu gânduri întunecate, aducătoare de furtuni şi acel cer limpede şi pur se poate transforma foarte uşor într-un cer întunecat, plumburiu.
Toate tristeţile se abat cel mai uşor în sufletul copilului, pentru că el este singur în propria conştiinţă, este singur pe drumul acestui suflet şi nu este nimeni acolo în interiorul, în esenţa fiinţei sale, care să-i spună:
- Nu! nu este bine ceea ce faci, ceea ce tu asculţi acum, ceea ce tu vezi acum, nu este potrivit vârstei tale, nu este „bun” pentru tine!
Nu, nu este nimeni. Deşi copilul are părinţi care îl îndrumă şi îşi dau interesul pentru buna sa creştere, copilul îşi formează propria imagine despre viaţă, îşi formează propriile fantezii şi trăieşte într-un fel sau altul în propria sa lume; o lume în care indiferent dacă este singur sau nu, el este stăpân. Tocmai de aceea, copilul poate lua nu numai din mediul familial şi lucruri, exemple mai puţin „bune”.
Aceasta este o poveste comună în zilele noastre, o poveste trăită de milioane de copii din întreaga lume.
Uneori, viaţa prinde în mrejele sale fiinţe nevinovate, fiinţe care pentru greşelile părinţilor sau pentru că soarta le-a fost potrivnică , se confruntă cu suferinţele care îi năruiesc lăuntric.
Este oare corect, ca nişte fărâme de oameni, ale căror suflete sunt firave, sensibile, să fie distruşi încă de la vârsta la care, ar trebui să se bucure de căldura unui cămin, a unei familii, care trebuie să le ofere iubire, înţelegere şi protecţie.
În fiecare stat al lumii trăiesc copii care nu beneficiază de toate aceste lucruri care sunt esenţiale dezvoltării intelectuale şi fizice, ci dimpotrivă, sunt singuri, abandonaţi, ţinând povara unei vieţi prea grele, prea chinuite, în nişte mâini atât de tinere şi fragile, care nu au nici măcar puterea de a-şi câştiga existenţa; sau dacă au forţa fizică necesară, nu au tăria sufletească şi sprijinul moral pentru a-şi duce viaţa liniştiţi. Sunt copii părăsiţi de părinţi fără suflet, care nu sau gândit la consecinţe, care au urmat lipsei de înţelepciune şi i-au lăsat în voia sorţii, lipsiţi de apărare şi sprijin. Aceşti copii sunt determinaţi într-un fel sau altul să recurgă la metode ilegale de aşi asigura traiul de zi cu zi şi aşa, prea chinuit şi încărcat cu griji şi atâtea nevoi. Ei bine, ei sunt cei numiţi „delicvenţi juvenili” , ei sunt roadele indiferenţei şi asprimii celor cărora nu le pasă de distrugerea unor suflete inocente, nişte suflete care tânjesc după un strop de bunătate şi înţelegere, dar mai ales după sprijinul de care au atâta nevoie, la vârsta copilăriei. Ei sunt fructele unor plante ce au crescut într-o grădină imensă şi care se extind tot mai mult, înăbuşind tot ceea ce a mai rămas în sufletul omenesc.
Sunt femei care în urma unor necugetări, se aleg de la viaţă cu nenorocirea de a fi singure şi nevoite să aducă pe lume copii pe care apoi îi părăsesc în spitale, pe străzi sau în cele mai nefericite cazuri, care din păcate sunt tot mai multe, le interzic să trăiască, privându-i astfel de unul dintre drepturile lor fundamentale, fără să se gândească cum ar fi oare dacă aceea fiinţă ar fiu crescut alături de ea, dacă ar fi crescut sănătos, şi la bucuria de a auzi cel mai frumos cuvânt din lume - „MAMA”!?
În prezent, în România sunt aproximativ 2000 de copii care trăiesc pe străzi, dintre care 61% sunt în capitală. 1500 dintre aceşti copii provin din familii, iar 500 din instituţiile de protecţie a copilului.
În funcţie de condiţiile în care trăiesc, aceşti copii îşi pun în pericol sănătatea(atât fizică cât şi mentală) şi bineînţeles siguranţa.
Toţi aceşti copii cresc culegând din aceste medii precare tot ceea ce le dăunează, mai ales obiceiurile care, îi duc spre pierzanie: jaful, crima, consumul de droguri, alcool şi ţigări, care pe zi ce trece îi transformă în fiinţe inconştiente, dure, le transformă sufletele şi modul de gândire.
Sunt determinaţi de asemenea, să cerşească pentru a obţine puţinii bani cheltuiţi cu precădere pentru procurarea drogurilor, decât pentru hrana de care au mai multă nevoie decât orice.
Copii din centrele de plasament, au o soartă mai puţin chinuită decât cei care trăiesc pe străzi. Cel puţin ei au un adăpost, hrana asigurată şi mai presus de toate beneficiază de educaţie, lucru foarte important pentru viitorul lor, care se dovedeşte a fi din ce în ce mai greu. Un singur lucru le lipseşte însă acestor copii: o familie, sprijinul părinţilor şi sfaturile de care au nevoie în viaţă, sfaturi de care numai părinţii le pot da.
Sunt de altfel copii, care au o familie, părinţi, dar din păcate nu au sprijinul lor, fie din cauza alcoolismului, fie pentru că pur şi simplu aceştia sunt dezinteresaţi de soarta lor, fie pentru că sunt extrem de severi, impunători, le cer lucruri greu de realizat sau folosesc ca „armă ” împotriva lor violenţa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu