COPILĂRIE

Ferită de veninul acut al problemelor cotidiene, sigilată la interferenţa imaginarului cu realitatea, într-un spaţiu sfânt care nu cunoaşte termenul de „urât” şi în care frumosul este suveran, COPILĂRIA este „votată” în topul celor mai fericite perioade din viaţă, ca fiind în fruntea clasamentului, de majoritatea oamenilor care au îmbrăcat toate feţele etăţii.
Cum să nu fie copilăria cea mai frumoasă vârstă a noastră, dacă nu ai nici o sarcină de dus, când toate preocupările noastre sunt direcţionate asupra păpuşilor şi maşinuţelor, când poţi fi orice prisma jocurilor („…astăzi vreau să ne jucăm de-a învăţătoarea …”, cum ziceam până nu demult), când nu vedeam greutăţile vieţii, când totul era desenat numai în culori deschise şi când totul ni se părea atât de simplu şi atât de uşor de atins?
Vorbesc despre copilărie cu un entuziasm atât de mare, încât am impresia că sunt puţin cam egoistă. Poate vă întrebaţi: de ce? Am definit copilăria din perspectiva unui copil fericit; pentru că eu nu ştiu ce înseamnă să creşti fără părinţi, fără căldura şi iubirea unei familii, nu ştiu cum e să trăieşti în mizerie, fără hrană, fără apă, sau fără un adăpost deasupra capului. Am definit copilăria, uitând de copiii de pe străzi, din orfelinate sau de cei care trăiesc într-o sărăcie morbidă cum este cazul copiilor din Africa şi nu numai, care n-au trăit niciodată emoţia venirii lui Moş Crăciun şi a multor alte lucruri de care eu m-am bucurat. Mi se pare terifiant… şi se mai vorbeşte de egalitatea în drepturi a oamenilor… Nu e drept!
Copiii sunt viitorul. Ei pot schimba lumea, o pot face mai bună. Cred că nimeni nu rămâne indiferent unui copil care îi zâmbeşte fără motiv, sau nu i se aprinde o scânteie de bucurie în suflet când aude un râs inocent al unui pui de om. Sunt atât de multe lucruri care ne dau o satisfacţie cât de minoră, însă atât de greu să le descoperim şi să le degustăm cum merită.
Următoarea poveste arată puterea şi rolul copilului în schimbarea lumii şi în păstrarea valorilor care hrănesc omenirea: pacea,credinţa, iubirea, speranţa.
„… cele patru lumânări ardeau încetişor… ambianţa era atât de plăcută încât le puteai auzi vorbind.
Prima a spus:  Eu sunt pacea! Oricum nimeni nu mă mai poate păstra aprinsă. Cred că mă voi stinge… Flacăra s-a micşorat cu rapiditate şi s-a stins în întregime.
A doua a spus: Eu sunt credinţa! Dincolo de toate, eu nu mai sunt indispensabilă, aşa că nu are nici un rost să mai stau aprinsă… Când a terminat de vorbit o adiere blândă a stins-o.
Cu tristeţe, cea de-a treia lumânare a spus la rândul său: Eu sunt iubirea! Nu am forţă să mai stau aprinsă. Oamenii mă dau de-o parte şi nu-mi înţeleg importanţa. De multe ori, ei uită de existenţa mea… Şi fără să mai aştepte, s-a stins.
Deodată… un copil vede cele trei lumânări stinse:  De ce nu ardeţi? Voi ar trebui să fiţi aprinse mereu! Spunând asta, copilului îi căzu o lacrimă pe obraz.
Atunci cea de-a patra lumânare a spus:  Nu-ţi fie frică, câte vreme eu încă mai ard, le putem reaprinde pe celelalte… eu sunt speranţa!
Cu ochii strălucitori, copilul luă lumânarea speranţei şi le aprinse pe celelalte.”
Iată marele sinonim al copilului: speranţa.
Întrucât drepturile copilului din Constituţia României mi se par insuficiente şi prea formale, vreau să creez o constituţie – decalog dedicată exclusiv copiilor, după cum urmează:

Art.1 Dreptul la viaţă
(1) Nimeni nu poate pune capăt vieţii unui copil. (Mi se pare strigător la cer să se găsească copii aruncaţi în tomberoane sau la groapa de gunoi.)
(2) Viaţa este cel mai valoros dar pe care noi l-am primit de la Dumnezeu şi este un sacrilegiu să lipsim pe cineva de ea.
(3) Orice copil ar trebui să fie ferit de boli pentru a nu cunoaşte durerea.
(4) Un copil trebuie să beneficieze de consultaţii, medicamente, spitalizări gratuite.

Art.2 Dreptul la familie
(1) Copiii nu trebuie părăsiţi. Nu sunt de acord cu aşa – zisele mame care îşi abandonează pruncii în spitale.
(2) Orice copil are dreptul de a avea o familie în care să trăiască în armonie şi înţelegere, fie ea familia biologică, fie una adoptivă.
(3) Din acelaşi motiv, nu sunt în asentimentul părinţilor care îşi părăsesc copiii pentru a munci în străinătate în scopul de a le asigura acestora viitorul, pentru că această vârstă este una definitorie pentru omul de mai târziu, este vârsta întrebărilor şi nimeni nu poate răspunde mai bine decât părinţii.


Art.3 Dreptul la educaţie
(1) Un copil trebuie să cunoască importanţa educaţiei, mai întâi privită sub forma respectului şi a ceea ce ţine de etică, apoi ca modalitate de cunoaştere (învăţământ).
(2) Copilului trebuie să i se ofere toate condiţiile care să-i folosească în definitivarea acestui drept.

Art.4 Dreptul la joacă
(1) Prin analogie, putem vorbi de copilărie ca lume a jocului, a fictivului, fanteziei, a culorilor, formelor şi tuturor poveştilor posibile şi verosimile.
(2) Nu putem priva pe nimeni de acest drept, nu-i putem răpi unui copil cartea de identitate, adică jocul.
(3) „Înţelepciunea şi iubirea copilului e jocul” (Lucian Blaga)
(4) A pune un copil să muncească este o încălcare a moralei şi trebuie pedepsită ca atare.

Art.5 Dreptul la bucurie
(1) Acest drept apare ca o continuitate a dreptului la joacă.
(2) Să lăsăm copii să se piardă în universul jucăriilor, să se bucure la maximum de satisfacţiile acestei perioade, pentru că este unică.

Art.6 Dreptul de a zâmbi
(1) Orice copil trebuie protejat de cruzimea şi violenţa din jur.
(2) Nu se cuvine ca un copil să fie ameninţat de urâciunea dificultăţilor pe care un „om mare” trebuie să le depăşească zi de zi.
(3) Un copil trebuie să râdă, să croiască plase de zâmbete în jur.
(4) Realitatea de multe ori crudă, nu trebuie să pătrundă în utopia vieţii copiilor, dărâmând-le zidurile credinţelor lor.

Art.7 Dreptul de a spera
(1) Copilul are dreptul să spere. Nimeni nu o poate face în locul lui.
(2) O poate face pornind de la cele mai banale lucruri (sperând să primească o cutie uriaşă cu ciocolată), până la dorinţa de a ajunge cineva când „va creşte mare”.
(3) Speranţa e cea care moare ultima, şi atâta timp cât sperăm ceva, facem tot ce ne stă în putinţă în scopul împlinirii dorinţei.

Art.8 Dreptul la exprimare
(1) Ca fiinţă înzestrată cu raţiune, copilul, ca şi adultul de altfel, are dreptul de a-şi face cunoscute doleanţele, părerile, sentimentele.
(2) Opiniile copiilor nu trebuie ignorate, pentru că au o importanţă deosebită în crearea unei atmosfere candide a existenţei.
(3) Nu în zadar se spune de copii, că sunt cei mai sinceri. Aveţi grijă de această capacitate existenţială.

Art.9 Dreptul la iubire
(1) E de prisos afirmaţia că fiecare dintre noi trăim cu iubire şi din iubire, aceasta fiind primordială în decursul vieţii noastre.
(2) Fiinţe inocente şi „vânzători” de speranţă, copiii merită să culeagă dragoste în primul rând din partea părinţilor.
(3) Copiii trebuie să simtă că sunt iubiţi, ei înşişi fiind răspânditori, mesageri ai iubirii necondiţionate.

Art.10 Dreptul de a-i fi respectate unui copil cele nouă drepturi deja prezentate, a se înţelege dreptul la fericire.
(1) Dacă un copil dispune de familie, bucurie, joacă, speranţă, dreptul de exprimare, educaţie, iubire, VIAŢĂ, un copil dispune de fericire deplină.
(2) De ce să nu dăm un sens trăirii şi milioanelor de copii cărora le sunt încălcate acesta drepturi?
(3) De ce să nu-i ajutăm să supravieţuiască?
(4) De ce să nu le oferim condiţii normale de viaţă, pentru că, la urma urmelor, decalogul drepturilor copiilor nu aparţine irealului, nu este imposibil de realizat. Sunt „legi” cât se poate de fireşti, de umane şi care depind de noi toţi.
(5) Trăim totuşi într-o lume care priveşte înspre perfecţionare, modernizare, progres. Să lăsăm de-o parte „computerizarea totului” şi să ne gândim la cei din jur, la societatea viitoare, prin urmare şi la copiii nefericiţi.


Ar fi ideal ca această „mini – constituţie” ( dar „hiper – însemnată!) să fie aplicată pentru fiecare „ucenic al vieţii”, iar încălcarea acesteia să fie aprig condamnată.
Aflată fiind la pragul teoretic al trecerii în seminţia majorilor, deja tânjesc după momentele în care eram copil în toată puterea cuvântului. Ceea ce este cert , este că niciodată copilului din mine nu va dispărea, şi ar fi minunat ca această latură infantilă să se regăsească în arhitectura fiecărui muritor.
Şi pentru ca restul omenirii să nu uite, pentru că eu nu o voi face în veci, să mai fie copii din când în când, propun să se stabilească o zi internaţională în care să ne bucurăm cu toţii de bucuria copilăriei. O zi, în care grijile, diferenţele dintre oameni să se evapore şi să zburăm pe meleagurile himerice ale primei vârste. Astfel întreg Universul să fie scăldat în glasuri nevinovate şi sincere, va fi îmbătat de bucuria stării de a fi copil.